Invitaţie la Hotelul dintre lumi

Textele lui Eric Emmanuel Schmitt sunt din ce în ce mai îndrăgite în teatrul autohton. În momentul de faţă trei piese de-ale lui se joacă pe trei scene numai în Bucureşti, „Oscar şi tanti Roz” la Bulandra, „Tectonica sentimentelor” la TNB şi „Hotelul dintre lumi” la Teatrul Mic. De ce sunt îndrăgite e de înţeles. Poveştile lui urmăresc să obţină emoţia, iar subiectele se situează întotdeauna pe graniţa subţire care desparte ceea ce e împins până la limită de ceea ce e prea mult…

Aşadar, faptul că unul dintre textele lui, pus în scenă şi la Teatrul Mic de Alice Barb, este ales de către un absolvent de regie e de înţeles. Şi în acest context aş situa spectacolul de licenţă al Ancăi Mitroi, prezentat la platoul „Ion Sava” al UNATC în cadrul Galei Absolvenţilor. Am să spun din start că montarea ei ar merita cu siguranţă şansa de a nu se stinge odată cu această gală şi odată cu încheierea acestui ultim an de studiu. Se simte – şi în spectacolul ei, şi în altele pe care le-am văzut în facultate sau produse de şi cu oameni din facultate – o bucurie şi-o tristeţe (à la Eric Emmanuel Schmitt) şi-o plăcere de-a face, de-a juca pe care numai spaima că ştii că lumea pe care ai creat-o mai are prea puţin de trăit o poate da.

„Hotelul” este o adaptare după textul lui Schmitt, care porneşte de la povestea unui spaţiu intermediar unde se întâlnesc „oameni” – ce-a mai rămas din ei sau ceea ce sunt cu adevărat – între viaţă şi moarte, atunci când aşteaptă să li se decidă soarta. Liftul „hotelului” funcţionează numai cu două opriri, în sus, spre moarte şi în jos, spre viaţă. Montarea Ancăi Mitroi merge pe varianta a doua şi reprezintă nu „ce-a mai rămas din oameni”, ci „ceea ce sunt ei cu adevărat”. De-ar fi să existe o cheie a spectacolului, aici se află, iar regia nu-şi propune în primul rând să dea o variantă personală a textului, ci, mai degarbă, să decupeze frumos personajele aproape făcând abstracţie de spaţiul straniu – niciunde şi nicicând – în care se află. De aceea – şi asta e una dintre bilele albe ale montării – alege o reprezentare deloc simbolică a acelui loc şi a personajelor stranii care-l populează. Doctorul S şi cei doi asistenţi ai lui, fiinţe indecise, mai puţin oameni şi mai mult îngeri, dar nici îngeri până la capăt, devin în spectacolul de la UNATC „aproape” oameni. Anca Mitroi nu pică în plasa (în care alunecă regia în cazul spectacolului de la Teatrul Mic) de a reprezenta stranietatea cu orice preţ, ci alege drumul drept, în concordanţă cu propria idee asupra textului. Spaţiul este desenat scenografic foarte simplu (Gyöngyi Balázs, Tamas Tibor), un interior mărginit de pereţi albi, care ar putea funcţiona pentru reprezentarea oricărui hotel obişnuit, două uşi de lift, iar în mijloc – singurul tribut plătit stranietăţii (de altfel, insuficient justificat regizoral) un loc plin de obiecte ciudate, lăsate probabil de cei care au trecut pe-acolo. Şi două coridoare albe care se dechid în stânga şi-n dreapta, A pentru Accidente, V pentru Voluntari (a se citi „sinucigaşi”) – frumoasă şi ideea de a oferi la intrare spectatorilor câte un bilet cu A sau V, la alegere – deşi poate că ar trebui exploatată mai mult…

Spectacolul propune, aşadar, o lume ale cărei coordonate exterioare nu aparţin lumii noastre – lipsesc datele concrete –, dar pe care regia, delimitându-i bine datele interioare, o face să funcţioneze ca şi cum ar fi o lume reală. Fără să inoveze, fără să-şi propună noul cu orice preţ, Anca Mitroi îşi justifică bine şi curat alegerile, mizând în primul rând pe forţa textului şi apoi pe cea a actorilor.

Foarte bine condus este rolul bancherului Delbec, George Albert Costea construindu-şi personajul mai mult pe umor şi mai puţin pe dramă şi cu atenţie la detalii. Şi la fel de bine e şi rolul Astrologului (Ionuţ Grama), cu treceri fine de la o nuanţă la alta, de la o mişcare la alta. Dozează bine emoţia şi o face să se ascundă în spatele unor gesturi care-o ascund şi-o trădează în acelaşi timp. Probabil scena cea mai reuşită din întreaga montare este cea în care Astrologul îi face curte Laurei… Adrian Nicolae în Julien, bărbatul care soseşte la hotelul dintre lumi ca să-şi descopere iubirea într-o fată aproape infirmă ce aşteaptă un transplant de inimă – Laura – alternează momente de joc bine controlat cu altele în care alunecă pe alocuri în trăirism. Riscul?

Uneori îi iese, alteori nu… Uneori întinde coarda emoţiei până la limita la care vibrează frumos, alteori o întinde prea mult şi se rupe… La fel şi Nicoleta Hâncu în rolul Laurei, deşi sensibilitatea sau delicateţea (evident pe emploi) salvează multe dintre scene. Cristina Cassian, cu talentul ei pentru roluri de compoziţie (dovedit încă de la „Amalia respiră adânc”), construişte şi aici un mic rol frumos gândit, Marie, femeia simplă cu inima prea slabă… Poate ar fi nevoie de o mai bună sudare a legăturilor între personaje în scenele cu Marie, căci lasă pe alocuri impresia de frumoase partituri solitare. Iar Ana Covalciuc – strania Doctor S – deşi merge pe ideea regiei şi nu adaugă stranietate personajului, construind-o ca pe o femeie obişnuită, poate o doctoriţă care se ataşează uneori de pacienţi, totuşi, mizează (a se citi „abuzează”) pe alocuri prea mult pe un farmec personal, care în „Zvăpăiata” o ajuta cu adevărat, dar care aici îi ciunteşte din forţa personajului.

Ce e cel mai important însă, spectacolul îşi atinge miza şi creează emoţie. Simplu, curat, o emoţie de care spectatorul obişnuit al sălilor de teatru are nevoie şi de aceea, o astfel de montare s-ar putea juca chiar cu succes de public pe mai toate scenele mici din Bucureşti.

Distribuţia: Adrian Nicolae, Ionuţ Grama, George Albert Costea, Cristina Cassian, Ana Covalciuc, Nicoleta Hâncu, Ana Puşcălău, Florentin Munteanu

Asistent regie: Daniel Buglea

Scenografia: Gyöngyi Balázs, Tamas Tibor

Regia: Anca Mitroi, (Regie, anul III, profesor coord. Tudor Mărăscu)

Print

Un Comentariu

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.