Ioana Dragoş Gajdo: Deşi vând iluzii, magie, vise, nu-mi dau voie niciodată să-mi pierd luciditatea

Este actriţă în Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, teatru cu „un sediu regal” pe care-l iubeşte şi în care joacă de ani întregi cu multă plăcere. A absolvit Academia de Artă Teatrală „Szentgorgy Istvan” din Târgu-Mureş în 1997 şi spune că şi-a dorit dintotdeauna să fie actriţă… Ioana Dragoş Gajdo a fost nominalizată în acest an la Gala Premiilor UNITER pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar pentru Golde din „Scripcarul pe acoperiş”. De-a lungul carierei a colaborat cu regizori importanţi şi a jucat în zeci de spectacole. Crede cu tărie în puterea teatrului: „De fiecare dată când joc, eu schimb… schimb stările oamenilor, gândurile lor, poate şi destinele lor!” Şi crede, de asemenea, că meseria de actor ar trebui încadrată „la grupa cea mai grea de muncă şi cu cel mai mare grad de periculozitate şi toxicitate.” Un dialog cu Ioana Gajdo despre teatru şi despre bucuriile şi tristeţile unei actriţe…

Credeţi în relevanţa premiilor?

Dacă aş fi trăit şi profesat într-o altă ţară, poate că ar fi fost şi premiile un barometru, în afara talentului. Din păcate, în România, premiile nu au relevanţă în faţa nimănui; din contră, sunt o piatră atârnată de gâtul tău… sunt un soi de pedeapsă… dacă s-ar putea să le ascunzi, ar fi toată lumea mulţumită. Fiecare premiu luat, fiecare nominalizare a mea au însemnat, pentru mine, că sunt pe drumul bun. Şi m-au obligat să îmi ridic propriul standard, propriul nivel…

Haios e ca la şcoală eu nu am fost un elev premiat, dar am ajuns la maturitate să fiu şi de multe ori am râs de acest „invers” al destinului meu.

Scripcarul pe acoperiş, spectacol care v-a adus nominalizări importante, joacă un rol anume în destinul dvs. artistic?

Există un vechi mit chinezesc despre Firul roşu al sorţii. Acesta spune că zeii au înnodat un fir roşu în jurul gleznelor noastre şi l-au legat de toţi oamenii cărora le vom atinge destinul. Firul se poate îndoi şi încurca, dar nu se va rupe… eu cred ca rolul acesta este firul meu roşu. Orice rol se naşte aproape ca un om viu. Fiecare dintre personaje este unic. Şi reperezintă o nouă legătură în marele lanţ uman pe care şi-l creează un actor în cariera sa. La o naştere adevărată, în momentul tăierii cordonului ombilical, copilul devine o persoană, cu speranţe, vise şi dorinţe proprii… acelaşi lucru se întâmplă şi cu un personaj creat de un actor. Personajele mele, fiecare dintre ele, au speranţe şi vise… am convingerea ca fiecare dorinţă pe care o îndeplineşti în viaţă are un impact mult mai mare decât ne putem noi imagina. Cel puţin, din perspectiva mea, a actorului, îmi pot da seama de acest lucru la aplauze. Şi când spun că acest rol este firul meu roşu, ştiu/ văd că are efect asupra celor de lângă mine şi creează o reacţie în lanţ, cu nebănuite beneficii pentru mulţi necunoscuţi sau cunoscuţi, şi cele mai durabile reacţii în lanţ sunt întotdeauna acelea pornite din dragoste…

Ce o apropie, ce o desparte pe femeia Ioana Gajdo de personajul Golde?

Nimic nu mă desparte de Golde şi TOTUL mă apropie de ea. Nu ne-am dezamăgit una pe cealaltă, ne-am înţeles, ne-am bucurat şi am plâns împreună. Ne-am completat reciproc în perfectă armonie… Există şapte miliarde de suflete pe suprafaţa planetei; fiecare dintre ele produce propria muzică, adăugând propria ei armonie la sunetul universului… astfel am fost şi noi parte din univers. Pământul în timp ce se roteşte emite o frecvenţă, o notă muzicală la 7.83 hertzi. Dar această frecvenţă se modifică puţin, din motive necunoscute…7.080.360.000 de oameni trăiesc pe planeta asta mică. Aceasta (Golde) este povestea/ cântecul în armoie a unuia dintre ei.

Cum aţi descrie punctul în care vă aflaţi acum pe traseul profesional?

Cu siguranţă că este vorba şi despre acumulări, însă, înainte de orice, este vorba despre felul în care m-am raportat mereu la ceea ce fac. EU SUNT CEEA CE FAC, PRECUM SUNT CEEA CE GÂNDESC! Trăiesc privilegiat, pentru că pot fi într-o viaţă de om şi zână, şi cerşetor, şi călău, şi regină, şi înger, fără să-mi pierd credinţa nicio secundă şi nici plăcerea jocului. Sunt o fiinţă ludică. Nu-mi plac şabloanele şi cred cu tărie că orice personaj are dreptul să fie la fel de viu ca actorul care-l interpretează, că are dreptul să evolueze, să aibă zile bune sau rele, dureri sau schimbări de reacţii, altfel decât cele dictate de regizor… Sunt dificilă din acest punct de vedere, pentru un partener care nu iese din schema impusă de regizor. Însă pentru cei care mă cunosc, e o punere în gardă sau o nouă provocare. Desigur ca la toate acestea mai contribuie şi faptul ca sunt extrem de vie şi de prezenta în propria mea viaţă! Sunt atentă la tot ce simt, la ce fac, la fiecare semnal al trupului meu către mine şi către cei cu care interacţionez. Îmi place să observ, să anticipez (reacţii, replici, gânduri), să fac oamenii să râdă.Toate astea sunt acumulări care nu au cum să nu se vadă sau să nu se regăsească pe scenă.

Când şi cum a început povestea cu actoria?

A apărut odată cu mine. Nu mă ştiu să fi dorit să fiu altceva. Sunt fericită că destinul m-a lăsat să fiu ceea ce sunt şi că planurile lui cu mine au coincis cu planurile mele. Sunt fericită că nu a trebuit să mă iau la trântă cu el ca să-l conving cu argumente/ încăpăţânare că eu trebuie să fiu actriţă… Sunt fericita, atât de fericită, că părinţii mei nu au vrut să facă din mine medic, profesor sau avocat şi m-au susţinut cu încredere. Şi realizez că trebuie să fiu recunoscătoare zilnic pentru aceste daruri, pentru harul meu. Mă gândesc cu tristeţe la acei oameni care merg la serviciile lor fără niciun fel de plăcere… eu nu merg la serviciu, eu merg la teatru, merg să mă joc. Desigur că în spatele oricărui joc sunt sute de kilometri de paşi, mii de gesturi, mii de mişcări,  mii de cuvinte/ fraze repetate într-o zi … şi nu exagerez deloc. Un om normal, cu un job decent şi o viaţă socială decentă, rosteşte în jur de 2250-2500 de cuvinte într-o zi! Asta se cheamă comunicare socială. Pentru actor, comunicarea este esenţială. Comunicarea pe toate palnurile şi cu toate instrumentele de care dispune trupul său.Vocea este instrumentul nostru, apoi sunetul şi cuvântul. Apoi gesturile, privirea, mişcarea. Tăcerea. Trupul. Ştiaţi că, în ciuda întregii noastre tehnologii a comunicaţiilor, nicio invenţie nu este la fel de eficientă ca vocea umană? Când auzim o voce umană, dorim instinctiv să ascultăm, sperând că o vom înţelege. Chiar şi atunci când cel care vorbeşte îşi caută cuvintele potrivite sau vorbeşte în altă limbă, suntem atenţi şi căutăm să înţelegem. Vocea ne domină! Chiar şi atunci când auzim doar ţipete, plânsete ori cântece. Asta se întâmplă pentru că vocea umană are o rezonanţă diferită de orice altceva din această lume. De aceea putem auzi vocea cântăreţului alături de o orchestră întreagă.Vom auzi întotdeauna cântăreţul, indiferent de sunetele care-l acompaniază. Vocea şi tehnica vocală sunt domenii care m-au interesat în mod deosebit şi, drept urmare, sunt specializată în corectarea defectelor de vorbire şi depăşirea tracului emoţional în discursul public.

Mai ţineţi minte când aţi fost prima dată la teatru?

Când aveam şase ani. Până atunci mai fusesem la teatru de păpuşi, unde rămăsesem fascinată de păpuşile pe care le vedeam clar că nu-şi mişcau buzele, însă vorbeau… apoi la şase ani, într-o zi tatăl meu, care era jurnalist, m-a luat cu el în teatru, unde urma să ia un interviu, iar copilul Ioana s-a suit pe scenă, a oprit repetiţia şi a recitat tot repertoriul pe care îl avea! Şi, credeţi-mă, aveam un repertoriu dublu şi în română, şi în maghiară!

Peste ani, ca să ajung în teatru să văd pe ascuns repetiţiile, ca să ocolesc portarul, traversam vreo patru acoperişuri  de case şi câteva garaje… atât despărţea curtea blocului nostru de curtea teatrului… era calea cea mai scurtă şi cea mai palpitantă de a ajunge să văd cum repetau mari actori. Tot acel drum până la teatru era filmul meu, film în care jucam!

Cât de mare e distanţa dintre ce credeaţi despre viaţa de actriţă în studenţie şi cum vă pare ea acum?

Este exact aşa cum am ştiut că este! Am crescut în teatrul din Sfântu Gheorghe şi pe vremea aceea nu exista decât Teatrul Maghiar de Stat. Am avut privilegiul colosal să văd şi să ascult oameni de o mare valoare. Nici unul nu m-a minţit în legătură cu ceea ce înseamnă această meserie. În noi există mereu tendinţa de a coafa realitatea, de a înfrumuseţa evidenţele în faţa unui copil. Ei bine, aceşti mari actori nu şi-au permis să mintă nici măcar prin omisiune! A fost prima lecţie despre cum e să fii cinstit în meseria aceasta, primită de la maestrul Zsoldos Árpád. Şi îi sunt recunoscătoare că nu m-a lăsat să-mi fac iluzii. E o meserie fabuloasă, fantastică, minunată, însă, dacă porneşti la drum cu iluzii, îţi rupi gâtul! E extrem de important să ştii că există o linie care delimitează ceea ce eşti tu, cel din buletin, şi de unde începe personajul. La fel de important e să ştii şi cât să laşi un personaj să te afecteze ca fiinţă… deşi vând iluzii, magie, vise, nu-mi dau voie niciodată să-mi pierd luciditatea! Dacă faci o astfel de meserie fără luciditate, poţi sfârşi în patologic!

Care sunt bucuriile unei actriţe dintr-un oraş departe de capitală? Dar tristeţile?

Bucuriile? Că sunt departe de capitală! De aici înţelege fiecare ce doreşte! Că Teatrul „Regina Maria” are un sediu regal.

Tristeţile???… Toţi oamenii mei dragi sunt departe de mine.

Evident, şi bucuriile, şi tristeţile sunt infinit mai multe decât acestea…

Actorii spun mereu că vor să joace teatru bun. Ce ar însemna teatrul bun pentru dvs. personal?

Prostituţia în cultură începe din momentul în care tu, ca actor, nu crezi în ce faci sau ce faci faci cu jumătate de măsură şi în batjocură, cu suficienţă, gândind „lasă, mă, că merge şi aşa; eu  mă scot; de restul nu-mi pasă” … Când  nu pui întrebări, nu te documentezi, nu îţi educi simţurile, nu te informezi, nu ai dileme, nu citeşti, nu gândeşti, nu eşti capabil să îţi susţii cu argumente ideile, când taci şi faci, pentru că aşa a zis regizorul, chiar dacă tu ştii şi simţi că nu e bine ce ţi se cere să faci. Înaine de orice, trebuie să fii bine tu ca actor în ce interpretezi.

Teatrul bun devine atunci când actorul comunică cu partenerii, cu regizorul, scenograful, coregraful, compozitorul, oamenii din echipa tehnică, fără să omită pe careva, fără încrâncenare, când creează. Teatrul bun devine atunci când şi actorul este bun cu el însuşi şi cu felul şi modul în care îşi abordează rolurile.Teatru bun şi de mare calitate poate să facă şi un student, şi un regizor deja consacrat, cum la fel de bine pot să greşească fatal. Ambii! Primul are o scuză, aceea ca e student, al doilea când greşeşte fatal, în mod ciudat, nu el este cel care-şi rupe gâtul, ci actorii. Există o vorbă printre noi, care spune că atunci când spectacolul a fost perfect, regizorului i se datorează totul… Însă când spectacolul e prost, actorii sunt vinovaţi… ceea ce nu este corect! Deci discutabil!

Ce rol credeţi că poate juca teatrul într-o comunitate locală precum cea căreia îi aparţineţi?

Sunt convinsă că dacă, printr-o absurditate, nu am mai exista ca instituţie, ar fi extrem de mulţi oameni care ar resimţi această lipsă. Rolul de a-i educa pe oameni, însa nu în sensul strict al educaţiei, ci acela de a-i educa emoţional, vizual…, dincolo de pereţii teatrului e o viaţă socială destul de dură şi de lipsită de emoţii subtile… oamenii nu îşi mai acordă răgazul de a se opri în loc să admire, să simtă mirosuri, să audă sunete, să se aplece după o frunză… e o goană cretină dupa ceva… dacă îl întrebi pe un om care goneşte în societate după ce goneşte aproape că nu va şti să îţi dea un răspuns concret… ne lipesc reperele, bornele care să ne indice dacă suntem sau nu pe traseul nostru… iar teatrul actorii, artiştii pot educa, îi pot ajuta să deschidă ochii, să dea răspunsuri să PUNĂ întrebările pe care poate nu şi le-au pus niciodata cei care gonesc. Teatrul poate fi răgazul tău de linişte, oglinda pusă în faţă…

Ce aţi schimba, dacă aţi avea putere?

De fiecare dată când joc, eu schimb… schimb stările oamenilor, gândurile lor, poate şi destinele lor! ASTFEL ÎNCÂT EU CHIAR AM PUTERE Şi ceea ce este fabulos în asta e că nu mi-o poate lua nimeni.

Dar în teatrul românesc de azi ce aţi schimba?

Aş schimba lipsa de reacţie a actorilor în faţa stupizeniei şi a umilinţelor şi a nesimţirii. Suficienţa. Contractele obscene ale regizorilor şi contractele penibile ale actorilor. Mentalităţile desuete şi prăfuite care se perpetuează anormal peste generaţii, deşi de multă vreme nu se mai potrivesc cerinţelor acestei meserii. Aş obliga fiecare actor să îşi cunoască drepturile. AŞ ŞTERGE DIN ADN COLECTIV AL ACTORILOR IDEEA IMBECILĂ CA ACEASTĂ MESERIE ESTE O MESERIE DE UMILINŢĂ! Aş învăţa actorii să spună NU! Aş închide multe din şcolile de teatru care au apărut peste noapte. Aş pune, măcar o dată, pe un teatrolog să joace într-un spectacol să vadă cum este, ce consum uriaş de energie şi emoţie se întâmplă… asta ca să se gândească bine, înainte de a scrie o cronică… aş reintroduce meseria de cortinier! Asta ca să înveţe toţi colegii mei să iasă la aplauze cu bucurie!

AŞ FACE O LEGE A TEATRELOR CARE SĂ ACOPERE TOATE NEVOILE ŞI CERINŢELE TUTUROR COMPARTIMENTELOR !

AŞ ÎNCADRA MESERIA DE ACTOR  LA GRUPA CEA MAI GREA DE MUNCA ŞI CU CEL MAI MARE GRAD DE PERICULOZITATE ŞI TOXICITATE.