Ionesco, dramaturgul care ne cunoaşte

Conversaţie englezească, pronunţie în stil englezesc. Atitudine englezească. Insemne englezeşti. Decor cu adevărat englezesc. Sentimente şi stări profund omeneşti. Viaţa fiecăruia dintre noi depune mărturie că “teatrul absurdului” nu este altceva decât curajul de a vorbi despre realitate. Despre ceea ce se întâmplă, din zi în zi mai acut, cu (unii dintre) noi. Să arăţi cum formele rămân vii, la fel de intens colorate, în timp ce pe dinăuntru sufletul se usucă şi se chirceşte ca un miez de nucă veche. 

Adriana Grand a compus un interior tipic englezesc: şemineu, statui şi elemente simple de mobilier sau veselă. Culoare crudă. Roşu, albastru, alb. Culorile – englezeşti – naţionale, plus verde. Părul femeilor e roşu, iar cuvintele pe care le rostesc sunt rotunde şi golite de sens; dar stările lor sunt autentice. O lecţie de engleză desprinsă dintr-un manual Horn ilustrat – aşa începe “Cântăreaţa cheală”: “Uite că s-a făcut ora nouă. Am mâncat supă, peşte, cartofi cu slănină, salată englezească. Copiii au băut apă englezească. În seara asta am mâncat bine. Şi asta fiindcă locuim la marginea Londrei, iar numele nostru e Smith.”

Şi eu cunosc o familie (trecută de nunta de aur) care se întâlneşte doar la masa de prânz: mănâncă trei feluri stropite cu câte o tărie urmată de nişte vin. La masă, soţilor le strălucesc ochii ca atunci când se plimbau de mână sub clar de lună. Fiecare spune ce-i trece prin cap, nici unul nu ascultă. În rest, fiecare stă în camera lui, cu privirea înţepenită în televizorul care mestecă la nesfâşit aceleaşi ştiri: politice pentru ea, sportive pentru el. Sentimentele se ţipă sau se plâng în cuvinte cu care nu au nicio legătură. Pur şi simplu… realitate. Iar dacă e scrisă în replici se poate numi… “teatrul absurdului”. Eugène Ionesco mărturisea: “Personajele din <Cântăreaţa cheală> vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca să critic banalitatea spuselor lor am scris această piesă, nu, deloc. Ceea ce spuneau ele nu mi se părea banal, ci uimitor şi extraordinar în cel mai înalt grad. Mi-a ieşit o piesă comică, pe când sentimentul iniţial nu era unul comic. Pe acest punct de plecare s-au grefat mai multe lucruri: sentimentul stranietăţii lumii, oamenii vorbind o limbă ce-mi devenea necunoscută, noţiunile golindu-se de conţinutul lor, gesturile despuiate de semnificaţia lor şi, de asemenea, o parodie a teatrului, o critică a clişeelor conversaţiei”. O… “antipiesă”, aşa cum a numit-o el. Directorul de scenă Victor Frunză adânceşte, cu acest spectacol coupé – “Cântăreaţa cheală” şi “Lecţia” – de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, un filon de “cercetare” care a început cu “Regele moare” la Theatrum Mundi în 2002 şi a continuat, în acelaşi an, cu „Lecţia” la Teatrul Maghiar din Timişoara şi, tot la Timişoara, în 2005, “Scaunele”, la Teatrul German de Stat: “Omenescul în teatrul absurdului”.

În “Cântăreaţa cheală” simetria dispunerii în scenă, rigoarea cu care se mişcă personajele, augmentează repetitivul lingvistic. Semnificantul îşi întăreşte coaja, în timp ce semnificatul este purtat de actor. “Vorbeşti cumva de Bobby Watson comis-voiajorul?” – îl întreabă Doamna Smith pe Domnul Smith, iar dincolo de sonoritate, Doamna Smith-Virginia Mirea  îşi devoalează simpatia nu tocmai nevinovată pentru distinsul personaj. Dincolo de cuvinte apare uneori scânteia de omenesc. Şi o vedem în ochii Doamnei Martin-Mirela Zeţa când, pentru o clipă, prinde ideea că fetiţa ei cu un ochi roşu şi un ochi alb poate fi un semn al iubirii. O clipă a unui timp-netimp, dat peste cap de ceasornicul ale cărui limbi se mişcă anapoda. Simetrii, clişee, automatisme. Citate. Unul splendid, cel al eroului căruia nicio femeie nu-i rezistă. Salvatorul. Cel care coboară din benzile desenate şi se urcă pe marele ecran. De la Superman la Poliţist sau la Pompier. Pompierul lui Ionesco, chiar dacă se luptă cu derizoriul, aşteaptă, caută, poate, la nevoie, chiar provoca focul cel mare. La apariţia Căpitanului de pompieri-Dragoş Huluba femeile cedează… sentimental. Victor Ioan Frunză aduce comedia la rampă: râs plin, descătuşat de livresc. Doamna Smith îi oferă Pompierului scaunul tapiţat. Gest important, fiindcă soţilor Martin le oferise doar câte un taburet incomod. Costumat, Pompierul poartă şi foloseşte mărcile virilităţii: toporişca şi furtunul cu apă. Doamna Smith şi Doamna Marin şi-l dispută, ignoând prezenţa soţilor-Florin Dobrovici şi George Costin. Jocul creşte în intensitate, urcă, oferindu-i fiecăruia dintre actori ocazia unui crochiu de virtuozitate. Tot acum are loc şi întâlnirea dintre menajera Mary şi Căpitanul de pompieri: este un moment de adevăr care sparge clişeul, în care forma îşi regăseşte conţinutul. Până şi Domnul Martin reuşeşte să recunoască autenticitatea: “Dacă aşa stau lucrurile… dragi prieteni… sentimentele astea sunt perfect explicabile, omeneşti, onorabile…” Dar, doar un moment, pentru că mecanismul continuă să meargă în gol.

În “Cântăreaţa cheală”, finalul aparţine cuvintelor, sunetelor, sonorităţilor. Un alt fel de “limericks”, dacă ar fi să păstrăm stilul englezesc liber… Final-început, pentru că… mecanismul continuă să meargă în gol. În aceeaşi simetrie, soţii Martin au luat locul soţilor Smith…

Început, sfârşit, început… Aşa este construită şi “Lecţia”. Încă din 1952 (la Théâtre de La Huchette), aceste două piese au fost prezentate împreună. “Lecţia este mai incitantă la nivelul fabulei şi mai profundă la nivel simbolic. Profesor şi elevă. Ea vrea să înveţe. Să ştie. El se simte puternic atâta timp cât ea îşi păstrează inocenţa. Dar “simptomul final, marele simptom” devine iminent: pentru a patruzecea oară într-o zi, după cum numără menajera. Spectatorul este avertizat asupra deznodământului. În proiecţie video, o vedem pe tânăra elevă îndreptându-se vesel spre un viitor promiţător. Cut. Plan general, plonje, tânăra elevă întinsă, inertă, păpuşă dezarticulată între manechine de carton (40 dacă le număram?). Drum iniţiatic, moarte rituală şi resurecţie într-o altă ordine a lucrurilor. Parcursul aparţine actorilor Andreea Samson şi George Costin. Tânăra elevă – îmbrăcată reglementar, în albastru, cu basc, bluză albă şi cravată – este imaginea cuminţeniei. Poartă însă, ca avertisment, cizme roşii. Cu ajutorul cuţitului, Profesorul îi desface învelişul de inocenţă şi îi descoperă lenjeria neagră, seducătoare. “Cu-ţIt” – repetă Profesorul ca o formă sonoră a gestului ce va urma. 39 de perechi de pantofi roşii inundă scena…

Într-un colţ, Profesorul, acum obosit, se refugiază în braţele Menajerei. Nu pentru mult timp, pentru că o nouă elevă aşteaptă nerăbdătoare… lecţia…

Nu am vorbit până acum despre travestiul Menajerei. Mary, în “Cântăreaţa cheală”, Marie în “Lecţia”. În ambele roluri, Bogdan Cotleţ este ataşant, direct sau poetic (“Focul”, nu-i aşa?), pervers şi credibil. În ambele piese, Menajera face singură paradigmă şi cere o rezolvare aparte. Recunosc că soluţia pe care ne-o propune directorul de scenă Victor Ioan Frunză mi-a plăcut cu osebire.