Istoria necesară a teatrului, scrisă pe înțelesul tuturor

Oxford istoriaLa ediția din 2016 a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care se va desfășura în luna iunie, va avea loc lansarea volumului „Istoria teatrului universal“, ediție Oxford ilustrată, coordonată de John Russell Brown, în traducerea semnată de Dana Ionescu, Adriana Voicu și Cristina Crăciun. Lucrarea-eveniment, acum în pregătire la Editura Nemira, își propune să-i facă accesibilă publicului din România povestea teatrului, a drumului pe care el a mers până la sfârșitul secolului XX, o poveste cu multe necunoscute, pe care toți cei interesați de artele spectacolului au nevoie să o (re)cunoască. Până la evenimentul din iunie, vă propunem în avanpremieră un fragment ales pentru săptămâna în care se împlinesc patru secole de la moartea lui William Shakespeare.

„La vremea când Trupa Lordului Șambelan s-a stabilit la Globe, Shakespeare era deja la apogeul forței creatoare și încrederea în colegii săi era, după toate criteriile, neobișnuită. Dacă Marlowe obișnuia să-și compună piesele în jurul unui singur instrument, vocea lui Alleyn, Shakespeare scria pentru un ansamblu. Căci, la urma urmei, cine este „vedeta“ în piesa A douăsprezecea noapte? Intriga explicită o are în centru pe Olivia (jucată, probabil, de unul din băieții ucenici), cu cvintetul ei de „curtezani“ – Orsino, Sir Andrew Aguecheek, Malvolio, „Cesario“ și Sebastian. Centrul emoțional este însă statornica Viola (un alt ucenic); în plus, există prilejuri pentru demonstrații de virtuozitate în rolurile lui Malvolio, Sir Toby Belch și Feste, precum și invitații de a „domina“ scena oferite partiturilor Maria și Antonio. Nu ar trebui să neglijăm nici ansamblul de muzicieni de care piesa are mare nevoie. A douăsprezecea noapte este o piesă animată de muzică, de la uvertura reprezentată de discursul introductiv al lui Orsino până la dansul și cântecul din final. Am fi putut afla multe despre așteptările diferite ale publicului de tragedie și de comedie, dacă s-ar fi păstrat vreo partitură. În absența acestora, suntem tentați să subestimăm rolul muzicanților în spectacolul dramatic elisabetan. Sensibilitatea lui Shakespeare față de cerințele ansamblului se dovedește la fel de puternică și față de individ, și anume unul remarcabil. Talentul în plină maturizare al lui Richard Burbage, cu patru ani mai tânăr decât Shakespeare, a contribuit la crearea, precum și la interpretarea cu succes a marilor roluri din tragediile montate la Globe. Nu știm dacă Shakespeare a exploatat sau i-a format lui Burbage capacitatea de a face salturile vocale necesare de la tonul banal („Rogu-te, descheie acest bumb“) la cel tipic operei („Suflați, vânturi, până vă crapă obrajii“), dar putem afirma că întregul curs al teatrului elisabetan a fost influențat de aceasta. Trebuia ca tramele complexe, marcate de o succesiune de scene contrastante, să fie lămurite pentru un public grăbit. Claritatea poate fi atinsă numai dacă personajele sunt clar diferențiate unele de altele. Costumul este cu siguranță util, dar se impune și o diferențiere exactă de atitudine. Asta înțelegeau elisabetanii prin „întruchipare“ – concretizarea a ceva la fel de intangibil ca o personalitate inventată. Este ceva ce un actor profesionist bun poate face, chiar dacă textul este inadecvat. Dar atunci când un actor mare, cum era Burbage, e invitat să-l întruchipeze pe Hamlet se întâmplă ceva remarcabil. Simpla întruchipare nu poate acoperi complexitatea unui prinț al cărui comportament efectiv este în contradicție cu înclinația sa personală, inventată de autor. La fel ca în cazul eroilor creați ulterior, cum ar fi Macbeth, Marc Antoniu, Coriolan, în această contradicție sălășluiește ideea anacronică de „caracter“. Nu simpla bardolatrie, care doar a compromis ideea, e cea care a făcut din „caracterele“ lui Shakespeare parte integrantă a moștenirii noastre culturale. Rostind replicile lui Hamlet, Burbage putea să redea în același timp duplicitatea și sinceritatea omenească a exprimării sub presiunea evenimentelor. Altfel, Shakespeare nu le-ar fi scris. Hamlet are în centru piesa Cursa de șoareci, jucată de cea mai bună trupă de actori din țară. Primii spectatori prezenți la Globe știu că aceasta este Trupa Lordului Șambelan. Nu este o fantezie să presupunem că Primul Actor era bărbos și machiat pentru a semăna cu Burbage. Într-o figură de stil pregnantă, metateatrală, Primul Actor, care îl întruchipează de fapt pe Burbage, discută cu Burbage, care îl joacă pe Hamlet, despre arta actorului. Destul de curând, probabil, în după-amiaza următoare, Burbage avea, poate, să-l joace pe diabolicul Volpone al lui Jonson, un improvizator genial, care își rostește mai toate replicile de parcă i-ar țâșni de pe buze fără mijlocirea gândirii. Oul sau găina? Care a fost mai întâi: geniul actoricesc sau geniul dramatic?

Vechea imagine a lui Shakespeare, aceea a omului înălțat de geniul său deasupra disputelor grave sau mărunte ale vremii lui, este deja compromisă. Ca actor, el era asociat, prin natura meseriei, cu două din obsesiile Renașterii, una legată de schimbare și transmutabilitate și cealaltă, de ideea lumii ca scenă. Libertatea de a juca un rege, un lord sau o doamnă (erau mulți care interpretau literal travestiul, ca pe un păcat) era în mod necesar discutabilă, într-o vreme în foamea de acțiune manifestată de cei aflați în fruntea națiunii era ușor de confundat cu predilecția lor pentru actorie. Nimeni nu juca rolul reginei mai bine decât regina Elisabeta I sau pe cel al eroului cu mai mult aplomb decât contele de Essex. Temerea că pot fi înșelați de aparențe era împărtășită de curteni, diplomați, militari și negustori. Actorul era o imagine a înșelăciunii și, în același timp, pentru că înșelăciunea lui era mărturisită, era și cel care demasca în general înșelăciunea în fața lumii. Poate că această idee este prea mult subliniată, dar la toate ofensele azvârlite asupra actorilor elisabetani se adaugă și o sensibilitate legată de însăși ideea de imitare. Aflați permanent sub observație, aceștia nu aveau cum să nu ofenseze uneori. „E de ajuns sa rostești breade[1], scria Nashe în 1594, „că vor crede că zici de orașul Bredan din Țările de Jos“. Faimoasa dispută stârnită de numele personajului Falstaff dezvăluie animozitățile nevrotice de la curtea elisabetană, efectul pe care această nevroză îl putea avea asupra trupelor dramatice și, în particular, graba cu care o companie putea profita de necazul alteia. “

[1]”Pâine“ în lb. eng. (n. tr.).

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.