La Teatrul Național din București a avut loc zilele acestea premiera spectacolului „Medeea, mama mea”, o repunere în scenă a spectacolului bulgar invitat vara trecută în cadrul Festivalului NETA.
Regizorii Ivan Dobcev și Margarita Mladenova se numără printre cei mai apreciați artiști din Bulgaria, iar în 1989 puneau bazele Teatrului Laborator „Sfumato” din Sofia care se dorea a fi o ieșire din sistem, o șansă acordată ideii de experiment și tinerilor în mod deosebit. Numele teatrului se inspiră din tehnica de a picta specifică epocii renascentiste, iar pentru Ivan Dobcev reprezintă un exercițiu de a reprezenta invizibilul prin vizibil și un crez fără de care laboratorul „Sfumato” și-ar pierde esența care l-a consacrat deja la nivel internațional.
Înainte de premiera pentru presă, Ivan Dobcev (regizor și profesor la Academia Națională de Teatru și Film din Sofia) a povestit despre motivele care l-au îndemnat să-și creeze propriul teatru, despre cât de importantă este legătura sa cu tinerii, atât ca regizor, cât și ca profesor, despre problemele din Bulgaria care au dus la nașterea spectacolului „Medeea, mama mea” și despre teatru ca o modalitate de a ne schimba gândirea.
Care au fost motivele care au stat la baza înființării Teatrului „Sfumato”? Ce ați vrut să schimbați?
Noi doi, eu și Margarita Mladenova, în 1989 eram deja regizori cunoscuți și consacrați în Bulgaria. Și, de exemplu, mie îmi propusese Ministrul Culturii să devin directorul teatrului în care lucram chiar cu Margarita. I-am spus: „vă mulțumesc pentru încrederea acordată și pentru propunerea pe care mi-ați făcut-o, dar dacă dumneavoastră considerați că aș putea conduce un teatru, aș vrea să-mi dați posibilitatea să-mi creez propriul teatru”. Și el a spus: „okay”. De aici au pornit lucrurile. Refuzul meu de a deveni directorul unui teatru convențional, precum și refuzul Margaritei Mladenova de a deveni directorul Teatrului Național (ei i s-a propus să fie chiar Ministrul Culturii) au fost dovada faptului că nu voiam să intrăm în sistem. Nu vrem să facem parte din această masă a culturii convenționale. Ne dorim să fim asemănați cu ceea ce făcea Grotowski în Polonia sau Anatoli Vasiliev în Moscova. Întâmplător, chiar sunt născut în aceeași zi cu Vasiliev, pe 4 mai…
Nu vrem să facem parte din această masă a culturii convenționale. Ne dorim să fim asemănați cu ceea ce făcea Grotowski în Polonia sau Anatoli Vasiliev în Moscova.
Vorbeați despre „Sfumato” ca metaforă. Credeți că această metaforă și-a menținut vitalitatea și sensul de-a lungul timpului?
Noi suntem foarte critici față de ceea ce facem. Suntem lăudați, ne sunt acordate premii, dar știm că nu acesta e scopul absolut. Știm că Sfumato nu a atins pragul lui „cel mai”. Încă nu s-a născut acel spectacol. E un întreg proces la mijloc. Nici nu știm dacă vom atinge nivelul lui „cel mai” în timpul acestei vieți. Dar nu vrem să pierdem această metaforă, la „Sfumato” încercăm să desenăm nevăzutul și, prin logica vizibilului, să servim invizibilului. La asta nu renunțăm, indiferent dacă în decursul anilor am avut o criză exprimată prin faptul că nu mai aveam public. Acum câțiva ani nu aveam un public foarte numeros, dar cercul de spectatori al teatrului a început să se mărească. Când nu am avut public, nu am încercat să creăm spectacole de divertisment, care să-i placă spectatorului și atât.
De exemplu, în România ne confruntăm cu un sistem teatral îmbătrânit. Însă Teatrul „Sfumato” este un loc dedicat tinerilor.
Și în Bulgaria se întâmplă același lucru. Este o moștenire a socialismului. Noi organizăm în fiecare an un festival care a devenit deja internațional, se numește „Micul anotimp” la care participă artiști foarte tineri care arată pentru prima dată ceva pe scenă. Timp de două săptămâni, „Sfumato” e plin de tineri, în fața teatrului există un parc în care se întâmplă tot felul de lucruri, iar totul e gratuit.
Cât de important este să ne promovăm tinerii și de ce, în același timp, există o așa mare aversiune față de ei?
Lupta asta între seniori și tineri există de secole. Partea proastă e că în această luptă încep banii și onorariile să devină importante, se creează preferințe numai pentru anumite persoane. E ca și cum privatizezi zone din artă și e cumplit acest lucru. E un capitalism intelectual care, după părerea mea, e lipsit de perspectivă. Pentru că poate duce la o scleroză a artei. Dar când lucrezi cu oameni tineri, cu studenți, ei îți dau energie și ai și tu sentimentul că ești tânăr. Învățându-i pe ei, înveți cu ei și asta e convenția adevărată între maestru și discipol. E precum în învățăturile lui Confucius. Există o legătură între profesor și elev, iar această legătură duce la crearea unor lucruri autentice. Pretinzând că știi tot, poți să înveți să faci pantofi, dar nu artă.
Lupta asta între seniori și tineri există de secole. Partea proastă e că în această luptă încep banii și onorariile să devină importante, se creează preferințe numai pentru anumite persoane. E ca și cum privatizezi zone din artă și e cumplit acest lucru. E un capitalism intelectual care, după părerea mea, e lipsit de perspectivă. Pentru că poate duce la o scleroză a artei.
Spectacolele voastre au o puternică tentă socială. În acest sens, sunteți atras de Brecht?
Da, aș putea spune că sunt un adept al epocii post-brechtiene. Metodele de lucru de la „Sfumato” sunt inspirate din modelul brechtian, nu din cel stanislavskian. Brecht îmi place și simt că mi se potrivește. El insistă că spectatorul trebuie să gândească, să aibă mintea trează. Asta pentru mine e o obligație, o datorie a oamenilor care creează artă. Nu trebuie să stăm într-o inerție, în necunoscut, în convențional. Teatrul trebuie să dezvolte gândirea spectatorului, nu numai să-l distreze.
În această privință, ați avut dificultăți în lucrul cu actorii români?
Da, a fost un proces dificil în acest sens. E greu să treci prin tipul acesta de gândire și de lucru, comparând cu ceea ce ți se predă la școală. Actorii au fost învățați să imite, să fie așa cum sunt în viață – simpli, dar teatrul este o altă realitate. Teatrul cere să faci vizibilă gândirea ta.
De ce ați ales să creați un spectacol care are la bază mitul Medeei?
Tema în jurul căreia am vrut să creăm spectacolul avea legătură cu acest adevăr înfiorător care a devenit și cunoscut public. În Bulgaria, vânzarea copiilor s-a transformat într-o afacere. Și sunt sute de femei care rămân însărcinate, sunt duse în Grecia, iar copiii sunt vânduți. Când mi-am dat seama de ce se întâmplă, m-am cutremurat. Cum poate exista o astfel de gândire? Cum se poate ajunge acolo? Mai târziu, au apărut cazuri ale unor copii care au fost părăsiți, vânduți, iar când au ajuns la vârsta de 20 de ani, părinții adoptivi le-au dat voie să se ducă să-și caute mama adevărată în Bulgaria. Atunci, am vrut să facem un spectacol pentru că în aceste afaceri există niște adevăruri îngrozitoare. Unii copii sunt vânduți pentru organe… Asta m-a dus cu gândul la Medeea, mama care poate să-și omoare copiii din cauza faptului că Iason a părăsit-o. E cumplit că civilizația noastră a permis să se întâmple așa ceva și a legitimat, într-un fel, acest sistem care există și funcționează în fiecare clipă.
Tocmai din lipsa acumulărilor culturale adevărate, esențiale, în loc să construim un spirit consistent, specific, noi înlocuim, compensăm lipsa aceasta cu astfel de abordări tipic balcanice pe care le servim Europei.
La nivel metaforic putem considera o Medee sistemul nostru din Europa de Est?
Da, sunt de acord. Tocmai din lipsa acumulărilor culturale adevărate, esențiale, în loc să construim un spirit consistent, specific, noi înlocuim, compensăm lipsa aceasta cu astfel de abordări tipic balcanice pe care le servim Europei. Țiganii noștri, de exemplu, nu vor să se integreze, ci vor să ducă o viață paralelă în ghettoul lor. Iar aceste ghettouri vor crește și vor crește tot mai mult… Asta e ceva cumplit.
Print