Născut într-o familie de artiști, pe scenă de la cinci ani, Jeremy Stockwell pare să știe tot despre teatru și ceva în plus. De câteva decenii joacă, regizează, scrie, orgnizează, antrenează, înființează școli pentru actorie. Nicio muncă din sfera teatrului nu-i este necunoscută. Jucăuș, relaxat și spontan, omul de teatru ce călătorește adesea cu recitalurile sale, cu studenții și cu atelierele sale, încearcă să stea departe de comercial într-o lume a comerțului, dar, în acelați timp, îi învață pe artiști să-și vândă marfa.
Jeremy Stockwell va fi prezent la Teatrul de Comediei la ultima zi, 23 iunie, a ediției din acest an Festivalului Comediei Românești – FestCo. Despre actorul de iei, de azi și de mâine, despre relația artist-public, despre misiunea teatrului și imperativele lui am discutat cu artistul înainte de deschiderea evenimentului care a început ieri, 16 iunie.
La București a început un cunoscut festival de comedie, iar participarea dvs. este un fel de surpriză pe care organizatorii i-au pregătit-o publicului. Ați ales ceva special pentru spectatorii români?
Abia aștept să vizitez România, unde n-am mai fost de vreo doisprezece ani, de când am participat la un festival internațional de teatru la Sinaia, ca reprezentant al Royal Academy of Dramatic Art de la Londra, unde este actor și regizor. A fost frumos. Am văzut acolo o mulțime de oameni talentați din diverse țări, iar organizatorii ne-au primit foarte bine. Am susținut o conferință la închiderea festivalului și un fel de show, pe jumătate improvizație. A fost bine primit și a devenit baza unui recital pe care l-am prezent apoi în toată Europa, vreme de șapte ani. Așa că mulțumesc, România. De data aceasta, la Gala FestCo nu susțin un recital. De altfel, nu prea-mi place să-mi fac planuri. Cu cât planifici mai mult, cu atât riști mai mult să dai greș! Voi fi coleg de scenă cu foarte talentatul Dragoș Huluba. Nu ne cunoașteam, dar sunt un admirator al stilului său. Și producătorii, și eu simțim că noi doi putem lucra împreună. Și îmi poate da o mână de ajutor să mă descurc cu frumoasele nume românești! Vom vedea. Am mai prezentat ceremonii de premiere și e o plăcere să premiezi artiști talentați. Am ceva idei cu care mă voi juca, bineînțeles. În cea mai mare parte voi improviza într-o structură dată. O să sărbătorim talentele din comedia românească. Și tare avem nevoie de actori de comedie în vremurile noastre!
Ce fel de spectacole vă plac cel mai mult, când vine vorba despre propriile dvs. spectacole?
Ca actor, agreez spectacolele bazate pe improvizație, teatrul fizic. Îmi plac acele creații care fac legături, au efecte, amuză și inspiră. Îmi place să simt și să folosesc prezența publicului. Teatrul comercial înseamnă, în mare parte, niște capete care vorbesc, un fel de prăjini care vorbesc fals, cu voce de actor! E în regulă. Există spectatori care vor să vadă așa ceva, ceea ce nu pot decât să respect. Numai că acest gen de teatru are tendința de a ignora publicul. Or, eu cred că teatrul trebuie să fie comunicare între public și actori. Iar spectatorii sunt ceilalți actori din multe puncte de vedere. E vorba despre magia unei clipe, nu despre o producție de plastic, lucioasă, încheiată. Dacă ne luăm după cărțile de istorie, teatrul a fost inventat de greci pentru o mai profundă comunicare cu zeii și spiritele. Am stat pe scena de la Epidaur și am simțit asta. Numai că o mulțime de actori și de spectatori uită. Sunt prea ocupați, ei joacă! Toată „industria“ teatrului a devenit îngrozitor de egocentrică, ceea ce e o rușine. Actorie e ce fac oamenii pe scenă sau în fața camerei de filmat când nu știu ce altceva să facă. În clipa în care se oprește din joc și trăiește cu adevărat în poveste, actorul atinge spiritul întregului și noi toți realizăm un act de comunicare cinstit, adecvat și autentic. O clipă de implicare sinceră. Așa ceva nu face parte din timpul fizic. Iată teatrul pe care-l iubesc cel mai mult.
Dar festivalurile vă plac?
Depinde de festival. În ultima vreme mă cam feresc de cele comerciale. Am regizat mai multe spectacole și pentru festivalul de la Edinburgh. Însă prefer festivalurile mai mici, unde oamenii se pot vedea. Pentru mine, un festival este o ocazie de a mă juca și de a încerca câte ceva. Nu e vorba întotdeauna despre a face un spectacol, după care îți spui că gata, acum să-l arătăm și publicului! Este, cu siguranță, o ocazie de a te juca. Din câte se pare, o groază de actori din Marea Britanie și America sunt însetați de glorie și avere. Școlile de actorie și media încurajează această mentalitate iluzorie. Numai că în cea mai mare parte teatrul nu înseamnă Broadway și West End, așa cum filmul nu înseamnă Hollywood. Cum spunea Samuel Beckett, „Dă greș, dă greș din nou, dă greș mai bine!“. E o modalitate bună de a învăța.
Fără îndoială că unul din principalele motive pentru a face un festival este dorința de a experimenta și de a încerca, de a te juca și de a îndrăzni. Iată ce încurajează festivalurile mai bune. Din câte înțeleg, este și ceea ce-și propune și acest minunat festival din România. Distracție, joacă, risc și îndrăzneală!
Deci cum arată festivalul perfect?
Amuzant, liber, cinstit, experimental, necomercial, incitant pentru simțuri și pozitiv.
Ce diferențe simțiți între publicul de azi din țara dvs. și cel de acum treizeci de ani, să spunem?
Firește că există diferențe, de vreme ce societatea s-a schimbat. Trăim într-o epocă mai egocentrică și mai iubitoare de bani. Asta încurajează conducătorii lumii. Este o epocă a fricii și a dorinței. Toată lumea poate fi fericită și bine hrănită, dar politicienii și oamenii de afaceri nu cred că pot face bani din asta, lucru reflectat de teatrul comercial și de televiziune. Dar, pe de altă parte, nu, nu s-a schimbat nimic în treizeci de ani! Oameni sunt oameni și fiecare dintre noi vrea pur și simplu să fie fericit! Un lucru la care teatrul se pricepe foarte bine este să treacă pe lângă superficialitatea comercialului, pe lângă cea a conducătorilor și pe lângă cea din media și să meargă direct în inimă. Arta în general are posibilitatea de a schimba gândirea și de a atinge inimile, în orice timp și în orice țară am alege să trăim. Bănuiesc că de aceea, atunci când preia conducerea, primul lucru pe care-l face guvernul este să diminueze finanțarea pentru cultură. Artiștii nu gândesc în linii drepte, așa că sunt mai greu de controlat. Ei reprezintă o amenințare pentru orice guvern nesigur pe el. Și majoritatea guvernelor sunt nesigure pe ele. Politica este un show pentru oameni urâți! Tocmai m-am întors de la Istanbul și, dacă ne uităm la ce se întâmplă în Turcia, vedem o revoluție condusă de artiști și de oameni creativi. Iar artiștii vor câștiga mereu în fața tiranilor și a dictatorilor. Misiunea teatrului este să distreze, să informeze, să provoace și să încurajeze spectatorii să se implice cu mintea, cu trupul, cu emoțiile și cu simțurile lor. Poate că publicul de azi are nevoie de puțină încurajare pentru a se implica cu mai multă convingere în realitate. Iar un actor bun și mai ales unul de comedie știe cum să ajungă imediat la inima spectatorului. Cum zice dragul nostru comis Eric Sykes, poate actorii ating tristețea vieții și arată se înseamnă să fii om, dar actorii de comedie au leacul!
Mai joacă teatrul un rol educativ în zilele noastre?
Bineînțeles. Una dintre misiunile lui este să educe. Sensul modern al educației este să le ofere oamenilor (și îndeosebi tinerilor) tot felul de informații, pe care ei trebuie să le verse din ei înșiși după aceea ca să obțină notă de trecere. Dar adevăratul sens al educației nu este acesta. De fapt, este chiar invers. Cuvântul educație vine din greacă, unde înseamnă a scoate ceva din ceva/cineva. Cu alte cuvinte, a educa înseamnă a face învățăcelul să arate, să împărtăşească și să-și celebreze propria lui înțelepciune interioară și propria lui cunoaștere. Firește că e nevoie de meșteșug, talent și experiență. Dar învățăcelul trebuie să facă saltul și să se joace primul! În formele lui cele mai bune, teatrul îi inspiră pe oameni să fie cine sunt. E valabil și pentru spectatori, și pentru creatori. Sunt unul dintre fondatorii unei școli din Anglia: www.red-thread.org.uk, unde îi învățăm pe actori să-și creeze, să-și producă și să-și marketeze propria lor operă. Este singurul teatru de acest fel din Marea Britanie. Da, fără îndoială, teatrul prin natura lui ajută în procesul de educare.
Sunteți și coach pentru probleme de comunicare. Ne-ați putea spune care sunt dificultățile cele mai frecvente pe care oamenii vor să le rezolve cu ajutorul dvs.?
Răspunsul la această întrebare foarte bună l-am descoperit abia recent. Fie că lucrez cu actori, oameni de afaceri, staruri ale muzicii pop, preoți sau politicieni, absolut toți pun următoarea întrebare fundamentală: Este în regulă să fie eu însumi?
Cum vă place lumea în care trăiți? Dacă ați putea călători în timp, în ce epocă ați alege să trăiți și de ce?
Nu suntem cu toții călători în infinitul timpului și al spațiului? Cine are habar despre viețile anterioare sau despre realitățile paralele? Majoritatea nu-și amintesc așa ceva. Însă mie îmi place să cred că totul e posibil. Am văzut destule ciudățenii. Dar n-am nicio dovadă. Sunt absolut fericit să trăiesc aici și acum. Vă pot spune ce am făcut ieri sau acum zece ani. Dar o pot face numai Acum, numai în această clipă. Vă pot spune ce s-ar putea să fac la Gala FestCo de la București sau în ce film BBC o să joc anul următor. Dar aș face-o Acum, numai în această clipă. Ne imaginăm trecutul, așa cum ne imaginăm și viitorul. Dar singurul lucru de care sunt sigur, poate singurul lucru de care suntem cu toții siguri, este că suntem întotdeauna Aici și întotdeuna Acum. Eu, personal, nu cred în Timp. Deși ar putea fi haios să fiu un cowboy călare, cu o pălărie pe cap!
Cât seamănă viața de actor de azi cu viața de actor din vremea copilăriei dvs.?
Bănuiesc că destul de mult. Ai angajamente sau creezi. Cunoști alți artiști. Unii cu care ai afinități și alții cu care nu ai. Actorul de azi se confruntă cu o competiție mult mai puternică decât actorul de ieri. De fapt, majoritatea au foarte puține șanse de a-și contura și hotărî profesia ori de a și-o influența într-un fel sau altul. Există mai mulți absolvenți ai școlilor de actorie decât au existat vreodată. În Marea Britanie teatrul de repertoriu e mort, iar companiile profesioniste nu prea sunt dispuse să ia actori tineri. Sistemul britanic nu încurajează actorii să-și creeze, să-și producă și să-și marketeze propria operă. Majoritatea absolvenților din școlile de actorie așteaptă să sune telefonul. Dar de cele mai multe ori nu sună. Trebuie să schimbăm această situație și să le redăm actorilor și creatorilor puterea. De aceea am și înființat Red Thread.
Cum vă imaginați viața de actor peste o sută de ani?
Cum divertismentul din lumea digitală, de tip virtual reality, continuă să ia amploare, îmi închipui că actorii vor fi nevoiți să învețe lucruri noi. Mimică, mișcare, actorie la Ecranul Verde etc. Tom Hiddleston, unul dintre foștii mei studenți, ar avea o groază de spus pe această temă și-și aduce aminte că ce am lucrat împreună i-a fost de ajutor în privința asta. Totuși, actorii n-au decât să fie foarte pricepuți, să stăpânească tehnici, să aibă cunoștințe și să fie cei mai educați oameni din lume, dar dacă le lipsesc abilitățile dezvoltate de comunicare interpersonală, dacă nu pot lucra cu adevărat și adecvat pe scenă și în afara scenei, munca lor nu va avea dragostea aceea primordială, omenia aceea fără pic de egoism care face din teatrul bun teatru minunat. Sunt nerăbdător să cunosc și să lucrez cu asemenea actori talentați și minunați din România.
Print