Fragment din prefaţa scrisă de George Banu pentru volumul „Teatru şi ritual. Scrieri esenţiale”, de Jerzy Grotowski, publicat în colecţia Yorick a Editurii Nemira.
„Ce știți despre noapte?” întreabă protagonistul unei proze scurte scrise de Barbey d’Aurevilly. „Tot”, i-ar fi putut răspunde Grotowski, acest „nocturn”, cum li se spunea în veacul al XIX-lea ființelor care, asemenea lui, alegeau noaptea în detrimentul zilei, da, „tot”, căci noaptea a fost cadrul pe care l-a preferat pentru experiențele sale în teatru și în viață. Om de noapte și, în aceeași măsură, artist de noapte, el a confirmat de-a lungul întregii existențe frumoasa convingere a lui Maurice Blanchot: „noaptea, esența ei, alungă somnul”. Refuzat de somn, Grotowski i s-a dedicat nopții trup și suflet, s-a confruntat cu forțelei ei și astfel a reușit să extragă din sine însuși, ca și din colaboratorii lui, chintesența. Noaptea, vocație și fascinație grotowskiană! Noapte necesară, noapte adâncă precum săpăturile care ascundeau de zi secrete inaccesibile, secrete ce fug de lumină, secrete ocrotite de întuneric, secrete pe care nici măcar cei cărora le aparțin nu le cunosc. Ca acel elev suedez care, după ce s-a cufundat în repetate rânduri în propria memorie, a trezit în cele din urmă, numai în toiul nopții, cânturi sedimentate înlăuntrul lui de multă vreme. Ele s-au înălțat, eliberându-se din lanțuri, dezlănțuindu-se și astfel eliberându-l chiar pe tânărul ajuns astfel în centrul ascuns al propriei lui ființe, centru care până atunci îi scăpa și care părea de-a pururi inaccesibil. Grecii știau că pentru a avea acces la memorie trebuie să închizi ușile, să astupi ferestrele, să faci întuneric peste tot înainte de a porni în dificila căutare a amintirii. Arhivele, spuneau ei, se oferă fără să opună rezistență, dar memoria, dimpotrivă, cere truda pe care o implică o recucerire. Oare nu la fel este călătoria pe care au făcut-o șapte-opt ore Jerzy și Ryszard lucrând la Prințul constant, reactivând amintirea unei vechi experiențe amoroase, din care interpretul unic urma să se hrănească… călătorie la capătul nopții? Experiență a limitei. Ea nu poate fi decât propice pentru actorul care merge iar, fără nicio măsură de precauție, pe calea uitării, înainte de a-și re-aminti! Noapte de trudă! Grotowski a avut încredere în ea și a repetat întotdeauna noaptea sau a făcut întuneric în sălile de repetiție: noaptea, recunoștea el, „ea îmi convine cel mai bine”. Artist de noapte, iată ce a fost el. În acest sens, a mărturisit că e locuit de „principiul serapionic” despre care vorbea E.T.A. Hoffmann, principiu care definește orice artist pentru care noaptea reprezintă regimul privilegiat al creației și, în egală măsură, materia operei, noapte destinată lucrului și textelor, scenelor sau spectacolelor. Grotowski face parte din familia „serapionilor”, căreia îi aparțin artiști precum Caravaggio sau El Greco, Dostoievski sau Cioran, apropiații lui, prietenii lui. Nu-mi povestea, oare, că, atunci când a venit după el în America, Ryszard Cieślak i-a adus din Polonia un dar, Frații Karamazov, „cartea cea mai dragă”?
De la debutul său și până la sfârșit Grotowski „a repetat” noaptea, „a lucrat” noaptea, fie în noaptea naturală, fie în cea artificială. Negrul i-a fost indispensabil la Opole, la Wrocław sau la Pontedera, oriunde s-ar fi aflat, și de fiecare dată el, artist de noapte, supraveghea de alături călătoria nocturnă a colaboratorilor săi. Mai târziu, tot pe timp de noapte se va dedica experiențelor parateatrale, organizând expediții nocturne, expediții în pădurea neagră, unde te poți rătăci numai pentru a avea acces mai bine în inima ei, reuniuni în care interdicțiile sunt desființate și cuvântul se eliberează. Noaptea, știa el, implică un alt regim al prezenței, căci atunci apare vidul social și ne sacrificăm normele pe care le respectăm de obicei, depășind datele rațiunii și, cum spunea Dionisie Areopagitul, unul dintre gânditorii lui preferați, „pătrundem în întunericul aflat dincolo de inteligibil”. Iată la ce a vrut să acceadă cu orice preț: nu „dincolo de bine și de rău”, ci „dincolo de inteligibil”. Astfel că limitele individuației se estompează, dispar și, implicare supremă, ființa pornește pe calea esenței, țelul capital al proiectului grotowskian, țel urmărit dincolo de diferențele dintre perioadele pe care le-a parcurs și dintre experimentele pe care le-a făcut. Noaptea avem întâlnire cu un sine dilatat care duce la contopirea cu identitatea spațiului pe care fiecare îl poartă în adâncurile lui însuși. Noaptea esenței, în care ajungem la această contopire, o evoca Novalis: „unitate a lumii, unitate a întunericului”, unitate a ființei.
După Primul Război Mondial a început noaptea expresionită, noapte a distrugerii și a deformării, noapte a țipătului și a panicii. Brecht s-a cufundat în ea și după aceea a vrut să iasă, de frica haosului pe care ea-l provoacă, dorind să fugă spre lumina înșelătoare a rațiunii. S-a temut de „demonii” pe care-i aduce somnul rațiunii. După Al Doilea Război Mondial, în Franța, Jean Vilar a inaugurat primul mare festival nocturn, Festivalul de la Avignon, unde noaptea cosmică, noaptea provensală, trebuie să deschisă drumul spre împăcarea națiunii și spre dialog cu bolta cerească, spre a uita cu îndreptățire istoria și marile răni deschise de conflictul care abia se stinsese. El a căutat „noaptea limpede”, în vreme de Grotowski, ieșit din nopțile Poloniei, nopțile lui Mickiewicz, a mers pe calea nopții dense, aspirând tot la… înviere.
Fără îndoială că și din motive legate de ceasul său biologic, Grotowski putea începe lucrul la asfințit, el luând sfârșit târziu în noapte, căci în această „noche oscura”, cum spunea Sfântul Ioan al Crucii, care-i era cunoscut lui Grotowski, barierele cad, măsurile de precauție slăbesc, tot ce e material se estompează… Înainta, deci, pe drumul spre umbră, căci dacă ființa nu are umbră noaptea, partea umbrei te invită să te pierzi ca să te poți regăsi mai bine. Însă, ca să elibereze și să implice ființa în aventuri – altfel, de neconceput – noaptea are nevoie de un context, de o călăuză căreia să i se încredințeze și pe care să o urmeze. Călăuza era acolo și noi putem pătrunde în noapte! Puterea „nocturnă” a lui Grotowski constă în puterea lui de a fi un solitar care ne făcea pe noi solidari: în jurul lui s-a construit o comunitate.
Print