Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Jerzy Grotowski…
„Metoda noastră se întemeiază pe principiul că nu poţi învăţa pe nimeni cum să creeze şi că nu există niciun fel de modele ideale pe care, urmându-le, să poți ajunge creator. Spre exemplu în ceea ce priveşte tehnica utilizării vocii sau tehnica respiraţiei, căutarea unor modele ideale duce adeseori la traumatisme; este adevărat că, de exemplu, cele mai multe posibilităţi le oferă aşa-numita respiraţie diafragmală (cu predominanţa abdominală), în schimb nu este adevărat că ar exista un singur model ideal de respiraţie diafragmală, după cum nu e adevărat nici că o asemenea respiraţie trebuie să fie mereu la fel, indiferent de acţiunile fizice pe care le realizezi şi la urma urmei nici că n-ar exista persoane pentru care mai eficient ar fi un alt tip de respiraţie: este vorba, de exemplu, de actorii care au o cutie toracică lungă şi îngustă.
Noi propunem o tehnică negativă, cu alte cuvinte în primul rând îi cerem actorului să stabilească exact ce-l deranjează, ce-l împiedică şi să-şi găsească un antrenament individual care să-i permită eliminarea acestor piedici dintr-o anumită etapă a dezvoltării sale. Tehnica negativă impune, de asemenea, crearea unor situaţii care să permită descoperirea momentului şi a condiţiilor când actorul se poate bucura de libertate deplină şi de identificare a propriilor blocaje majore. Sunt situaţii legate de diferite tipuri de exerciţii care adeseori frizează acrobaţia, de exersarea unor poziţii cum ar fi cele practicate de yogini, prin intermediul cărora se caută echilibrarea naturală şi „liniştirea” organismului; vin apoi exerciţiile în cursul cărora actorul primeşte un puternic impuls de a oferi un răspuns spontan care să angajeze organismul în ansamblul lui.
Cele mai importante dintre aceste exerciţii sunt cele cu caracter psihic, care constau în conectarea acţiunilor reale ale actorului, prin intermediul unor reacţii reale şi al unor impulsuri fizice, cu anumite momente extreme, fundamentale din propria lui biografie. E un proces care, în glumă fie spus, aminteşte într-o oarecare măsură de reconstituirea locului crimei şi a acţiunilor tuturor celor care au fost prezenţi în momentul săvârşirii acesteia cu scopul de a stabili adevărata desfăşurare a evenimentelor în cursul unei anchete. Diferenţa constă în faptul că în cazul de faţă nu se poate vorbi de o reconstituire „la rece”, ci de un proces în consonanţă cu legile propriilor conexiuni psihice care guvernează spre exemplu visul, atunci când acesta repetă un anumit eveniment. Este vorba, aşadar, de un fel de vis care trimite la o experienţă deosebit de puternică şi importantă, la un episod din viaţă, dar care nu este format din imagini, ci din impulsuri reale şi din reacţii fizice.
Există, de asemenea, exerciţii care pun în mişcare anumiţi centri din organism, ceea ce permite actorului să amplifice sunetul propriei voci în diferite moduri şi să-i confere diferite tipuri de timbru, ceea ce permite eliminarea pernicioasei autosugestii „atâta poate vocea mea”, „astea sunt condiţiile pe care mi le permite vocea mea” etc. Momentul în care, pe baza propriei experienţe, actorul constată că, în domeniul vocal, este în stare să-şi depăşească cu mult posibilităţile native şi chiar pe cele dobândite prin antrenament, momentul în care înţelege că nu există lucruri imposibile, abia momentul acela îi deschide accesul spre ceea ce este cel mai important: să vorbească sau să reacţioneze vocal pe baza impulsului primit de la întregul organism, impulsul rămânând în continuare spontan, iar sunetul fiind corolarul natural al acestuia şi neavând nevoie de montarea controlată a unei aparaturi. Nu pare ceva deloc uşor în această descriere, dar, pe scurt, se poate spune că va veni o zi când actorul descoperă că în el locuiesc toate vocile de oameni şi animale, toate sunetele întregii naturi. Iar când va descoperi acest lucru, el nu se va mai gândi la graniţele posibilităţilor sale, ci îşi va crea şi va dirija întregul cor de voci şi sunete care îi vor fi necesare. Impulsul fizic este aici ca un fel de trambulină care îl propulsează pe actor în direcţia reacţiei vocale, pentru că el nu va avea doar presupuneri, ci va şti deja că-n acest domeniu natura nu i-a pus aproape niciun fel de limite reale.”
(Fragment din volumul Jerzy Grotowski, „Teatru și ritual. Scrieri esențiale”, traducere de Vasile Moga, Colecția Yorick, Editura Nemira, 2014)