Despre sfinţii mimi, acei câţiva actori care, în istoria creştinismului, s-au convertit pe scenă, devenind din detractori şi batjocoritori ai Tainelor apărători înfocaţi ai unei religii pe care au trăit-o într-un moment de har şi au înţeles-o în acest fel, se vorbeşte puţin. Nu sunt foarte mulţi, dar cazul lor este în aceeaşi măsură relevant pentru puterea artei actorului şi pentru creştinism, chiar dacă la început de secol XXI lucrurile par să stea cu totul altfel în ambele situaţii, iar afirmaţia mea riscă să fie combătută din ambele direcţii.
Cum pe 15 septembrie, în Sinaxarul Ortodox este sărbătorit şi Sf. Porfirie (cel dintre îngânători – actorul), unul dintre aceia care, alături de Ghelasie, Ardalian sau Silvan, au fost martirizaţi în timpul tulburat al primei perioade a creştinismului şi, deşi ne aflăm la început de mileniu III, o discuţie/ reamintire despre un alt fel de teatru şi despre forţa lui, cu riscul să pară anacronică, poate deschide fie chiar şi drumuri care să înceapă cu „A fost odată…” De care, în mare parte, ducem lipsă astăzi.
Aşadar, a fost odată… un actor căruia, poruncindu-i Iulian Apostatul, pe la anul 361, în cetatea Efesului, în timpul unei petreceri la care îşi serba ziua naşterii, să urce pe scenă şi să batjocorească Taina Botezului, întru desfătarea onoratei asistenţe, acesta a dat să intre în apă şi să imite ce făceau creştinii, în aşa fel încât să-i binedispună pe cei prezenţi. Numai că, spune povestea, atunci când a vrut să intre în apă, ceva s-a întâmplat şi Porfirie a strigat tare: „Botează-se Porfirie în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi a ieşit, s-a îmbrăcat cu haine albe şi a mărturisit că este creştin. Îndrăzneala nu i-a rămas nepedepsită şi, după multe chinuri, i s-a tăiat capul.
Poveştile sunt similare în cazurile celorlalţi mimi-actori, iar în urma acestei istorioare, aşa cum este ea relatată în Vieţile Sfinţilor, e greu să lansezi întrebări legate de harul actoriei care ar fi putut interveni în acest context. Lucrurile par evidente, puterea harului de sus este cea care alege, arta transfigurării, a imitării, a interpretării unui rol, a rolului de creştin, fie şi în batjocură, nu pare să aibă prea mare importanţă. Şi totuşi… deşi totul pare limpede şi tranşat în această situaţie, totul se schimbă şi intrăm pe un altfel de teren, cu siguranţă mult mai aproape de realitate, când vorbim despre povestea unui alt sfânt actor, Genest, cunoscut drept sfântul care ilustrează minunata convertire a actorului chiar în timpul reprezentării. Şi nu întâmplător Genest a fost personajul multor piese de teatru, una dintre ele, „Adevărata poveste a Sf. Genest”, de Jean Rotrou, apărând în traducere la Editura Nemira. Desigur, filtrată prin imaginaţia scriitorului francez de secol al XVII-lea, istoria sfântului este însă construită în textul lui Rotrou cu o intuiţie a trăirii momentului convertirii care merită amintită. Pentru că lupta ce se dă în el însuşi, între ceea ce fusese învăţat şi puterea revelaţiei, are ceva teatral în sine. Şi, cu atât mai mult, e vorba şi despre puterea artei teatrului, care nu se poate să nu fi avut nicio importanţă în context. Context în care se produce un schimb interesant între persoană şi persona. Iar versurile lui Rotrou, cu toată emfaza acelui moment al dramaturgiei, vorbesc despre întâlnirea, pe scenă şi în timpul pregătirii rolului, a celui care joacă, cu cel interpretat, a acelui schimb sau transfer de personalitate care-l face pe Genest să spună:
„Păzeşte-mă de mine şi de puterea Ta,
Căci nu sunt eu acela, un altul voi juca…
Dar simt cum eu pe scenă în Adrian mă schimb,
Că nu-i iau doar veşmântul, cu totul mă preschimb
Şi trec pe-ntreg în mine simţirile-i creştine,
Prin arta mea cea mare ele devin depline.”
Iar asumarea jocului ca adevăr trăit şi conştientizarea lui este, poate, momentul cel mai important, cu atât mai mult cu cât reveleţia, aşa cum este redată aici, păstrează întreagă puterea liberului arbitru… atât de des înlăturat de obicei când se relatează astfel de episoade.
„Jocul nu mai e joc, e-un adevăr, e-un crez
Prin care eu pe mine aici mă-nfăţişez,
Un personaj ce-şi joacă destinul, asta sunt,
Purificat de apa botezului preasfânt.”
Print