– INTERVIU LA „DOUĂ MICROFOANE” DE RALUCA RĂDULESCU ȘI POMPILIUS ONOFREI –
Josef Nadj este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi coregrafi şi dansatori europeni ai momentului, fiind directorul Centrului Naţional de Coregrafie din Orleans, precum şi deţinătorul premiului Europa pentru noi realităţi teatrale. Spectacolele sale au fost prezentate în turnee în 50 de ţări de pe glob, din Mexic până în Taiwan, dar şi în marile festivaluri ale lumii, începând cu celebrul Festival de la Avignon. Josef Nadj a fost prezent în cadrul celei de-a patra ediții a Festivalului Internaţional de Teatru INTERFERENŢE cu două spectacole „Peisaj necunoscut”, o producţie a Centrului Naţional de Coregrafie de la Orleans, și „Cântecele lui Wilhelm”, Teatrul JEL, Kanjiza, Serbia.
Despre teatru în general, despre teatrul său şi despre teatru în România, Josef Nadj povesteşte într-un interviu realizat pentru Radio România, din care au fost difuzate fragmente la Radio România Cultural și Radio România Actualități.
Domnule Josef Nadj aţi venit la Festivalul Internaţional de Teatru „Interferenţe” 2014 cu două spectacole: „Peisaj necunoscut” şi „Cântecele lui Wilhelm”… şi nu numai! Ce vă determină şi care este tentaţia de a participa la un festival în România, unde, de altfel, nu sunteţi pentru prima dată?
Constat că sunt puţine ţările în care există un asemenea cult al teatrului, al culturii teatrale ca în România. Este un adevăr. Este o forţă evidentă a acestei ţări. Cred că am mai întâlnit doar în Rusia, această intensitate, această nevoie de a face, de a trăi, de a construi teatru, în teatru, prin teatru. Şi nu cred că este întâmplător faptul că sunt atât de mulţi regizori şi dramaturgi importanţi care trăiesc şi creează în România. Este un noroc şi o şansă pentru cultura română.
Am fost într-adevăr la mai multe festivaluri din România, revenim pentru a treia oară la Cluj, deci există deja un soi de fidelitate care se conturează atât faţă de organizatorii festivalului, cât şi faţă de public. Iar de data aceasta, pe lângă cele două spectacole, am mai gândit şi alte câteva evenimente: am ţinut un workshop pentru studenţii şi actorii din Cluj, am făcut o expoziţie de fotograme în care expun câteva dintre lucrările mele.
Să ne oprim puţin la spectacolele pe care le-aţi adus la Cluj şi care sunt greu de încadrat în limitele teatrului-dans, ale teatrului de mişcare…
„Peisaj necunoscut” este cel mai nou spectacol al meu şi este normal ca orice director de festival să-şi dorească să îl aducă primul într-un turneu. Iar spectacolul „Cântecele lui Wilhelm” prezintă universul vizual al poetului Ottó Tolnai, pe care eu îl cunosc foarte bine, ştiindu-i respectul şi admiraţia faţă de pictori şi artele vizuale în general şi fiind eu însumi artist vizual, mi s-a părut perfect justificat să realizez un spectacol în care textul propriu-zis să nu fie acompaniat doar de coregrafie sau de mişcare, ci să anim în jurul lui un spaţiu vizual, să construiesc un spectacol de teatru-obiect, de teatru-vizual punctat de secvenţe de text.
Vorbind de turnee: s-a împlinit exact un an de la premiera „Cântecelor lui Wilhelm”, pe care aţi ales să o faceţi la Sfântu Gheorghe, aici, în România. Un spectacol – cum spuneaţi: focalizat pe universul liric, dar plin de trimiteri la cultura maghiară, al poetului Ottó Tolnai, născut ca şi dvs., în Voivodina şi cu care sunteţi prieten. Va gândiţi să externalizaţi acest proiect?
Sigur, pentru mine e un lucru natural. Eu însumi mi-am început activitatea creatoare şi mi-am dezvoltat universul în Franţa, adică în exterior. Aşadar încă de la început m-am confruntat cu această problematică: anume ca ceea e exprim să fie înţeles de toată lumea; ca universurile să fie afine. Ottó, pe de altă parte, rămânând în acea regiune, e pus în faţa aceleiaşi provocări: cum să transforme „local”-ul în universal. Sigur, e foarte uşor să rămâi în „local” şi să-l înrădăcinezi în folclor, sau în etnografic; însă noi încercăm să facem altceva, indiferent de surse – de unde vin, ce formă au; iar prin intermediul angajamentului comun şi alchimiei dintre noi, cel mai probabil, reuşim să le proiectăm într-un simbolism ce aparţine întregii lumi, dorind ca limbajul să capete înţeles la nivel universal. Aşa că, desigur, vom încerca să îl răspândim.
E foarte uşor să rămâi în „local” şi să-l înrădăcinezi în folclor, sau în etnografic; însă noi încercăm să facem altceva, indiferent de surse – de unde vin, ce formă au; iar prin intermediul angajamentului comun şi alchimiei dintre noi, cel mai probabil, reuşim să le proiectăm într-un simbolism ce aparţine întregii lumi, dorind ca limbajul să capete înţeles la nivel universal.
Cât priveşte „Paysage Inconnu”, ultima imagine din spectacol este tulburătoare, cele două corpuri ale protagoniştilor chiar se îmbină într-o linie frământată, care trimite la linia orizontului fizic din patria dvs. natală, ca o trimitere spre obsedanta căutare pe care aţi început-o în 2005, prin „Autoportret cu peisaj”, prezentând un an mai târziu, la Avignon, o încercare scenică cu „Ultimul peisaj”. Este „Peisajul necunoscut” de acum o etapă a unui drum deschis?
Acel spectacol de pe vremea când am fost artist asociat al Festivalului de la Avignon a fost mai curând o tentativă de a înţelege modul cum să transpun acest peisaj în care am crescut şi pe care îl cunosc foarte bine, cu toată simbolistica lui, pe scenă. A fost a doua încercare în acest sens (după „Jurnalul unui necunoscut”), însă am rămas cu acel sentiment că ceea ce voiam să transmit n-am reuşit în totalitate. Că era doar o formă intermediară. Astfel că spectacolul nu reflecta decât faptul că sunt pe un drum deschis; o etapă. Ştiam asta. Şi iată că a trebuit să treacă o decadă până să mă decid că trebuie să revin asupra acestui motiv şi să reuşesc să găsesc forme mult mai stabile prin care să exprim şi să transmit ceea ce simt. Probabil că o să treacă alţi zece ani până să mă gândesc la alte moduri de expresie ale acestei problematici care, recunosc că se transformă odată cu mine. Pe de altă parte, viaţa unui spectacol trebuie trăită de către artist în timp, aşa că pentru moment consider această etapă ca una stabilă şi îmi doresc să trăiesc împreună cu şi prin această formă a spectacolului.
Începând de la primul dvs. spectacol, „Raţa pechineză”, şi până la acest ultim „Peisaj necunoscut” sunt 30 de ani în care transformarea obiectelor şi a spaţiului scenic însuşi au obişnuit lumea teatrului-dans european cu marca Josef Nadj – trimiterile la aceasta fiind foarte precise. Aţi putea schiţa, sau explica principalele trăsături care va fac atât de recognoscibil publicului avizat?
Bineînţeles că există un nucleu stilistic greu, care determină recunoaşterea. Aşa cum recunoşti un pictor, sau un muzician prin stilul său dintr-atâtea universuri de exprimare – tot aşa cred şi eu că mi-am fixat anumite etaloane care se detaşează în peisajul propriului meu univers şi care îl fac – cum spuneaţi – deja recognoscibil. Am câteva opere – cum e „Wozzeck”, cum ar fi „Passo doble” – care ies din aceste „canoane” sau, mai bine zis, din acest fluviu central uşor de recunoscut. Şi ştiţi de ce? Pentru că încerc permanent să mă tulbur pe mine însumi. Şi niciodată nu ştiu dacă forma pe care tocmai am găsit-o este cea care mi-ar folosi cel mai bine. Aşa că aproximez întotdeauna certitudinea. În orice caz, de vreo 30 de ani, încă de la început, am încercat să pun accentul pe propria-mi capacitate de schimbare, ca şi pe dimensiunea mimetică prezentă în operele mele. Dar mai ales cum aş putea să le pun împreună cu influenţele dobândite în devenirea artistică şi cum să le transform cu propriile mijloace pentru a crea acest limbaj original, care să funcţioneze şi să emoţioneze. Dacă nu – nimic din ceea ce fac nu ar avea sens. Iar sfatul meu e că toată lumea, de artişti vorbesc, ar trebui să facă asta.
Încerc permanent să mă tulbur pe mine însumi. Şi niciodată nu ştiu dacă forma pe care tocmai am găsit-o este cea care mi-ar folosi cel mai bine. Aşa că aproximez întotdeauna certitudinea. În orice caz, de vreo 30 de ani, încă de la început, am încercat să pun accentul pe propria-mi capacitate de schimbare, ca şi pe dimensiunea mimetică prezentă în operele mele.
Ca să folosim un clişeu, am putea spune că sunteţi un „artist complet”, însă am prefera să vă întrebăm pe dvs. cine este Josef Nadj sau ce vă consideraţi întâi de toate: actor, regizor, coregraf, artist vizual?
Devine o problemă din ce în ce mai complicată pentru mine. Aş fi vrut să rămân doar desenator sau artist vizual, dar aşa s-a întâmplat că la un moment dat m-am lăsat atras de gravitaţia universului teatral, care a avut un efect foarte puternic asupra mea, iar la primele încercări m-am simţit aşa de bine în această zonă, încât au trecut deja 35 de ani şi în continuare, să fac teatru să muncesc şi să trăiesc în teatru a rămas principala mea preocupare. Cred că aş spune că sunt un om de teatru care încearcă să recupereze întârzierea acumulată în munca sa de artist vizual.
Din aceste interese multiple ale dvs., printre altele, aţi înfiinţat o companie de teatru al cărei nume pare atotcuprinzător, de ce „Teatrul Semn”?
Da, într-adevăr, am vrut încă din numele companiei să se înţeleagă, în fond, ceea ce facem noi, prin forme vizuale sau sonore sau de orice alt tip. Este căutarea unui limbaj, cercetarea unui anumit limbaj plin de semne care aşteaptă să fie create sau descifrate, aşa că „Teatrul Jel” (Semn) este într-adevăr şi o bună explicaţie, printr-un singur cuvânt, încă din denumire, a ceea ce fac şi ce vreau să fac eu în artă.
Aş fi vrut să rămân doar desenator sau artist vizual, dar aşa s-a întâmplat că la un moment dat m-am lăsat atras de gravitaţia universului teatral, care a avut un efect foarte puternic asupra mea, iar la primele încercări m-am simţit aşa de bine în această zonă, încât au trecut deja 35 de ani şi în continuare, să fac teatru să muncesc şi să trăiesc în teatru a rămas principala mea preocupare. Cred că aş spune că sunt un om de teatru care încearcă să recupereze întârzierea acumulată în munca sa de artist vizual.
Şi, probabil, tot în aceeaşi zonă a „semnului” se înscrie şi expoziţia de fotograme despre care vorbeaţi mai devreme şi pe care aţi vernisat-o la Cluj?!
Este o lume ascunsă, pe care încerc să o fac vizibilă, prin procedeul fotogramelor, în stilul meu, adică nu folosesc direct un aparat de fotografiat, ci acţionez direct cu lumina asupra hârtiei fotografice, cu autorul mişcării şi al câtorva obiecte. De fapt, fac să danseze pe hârtie nişte obiecte pe care le aleg cu grijă şi rezultă o imagine pe care eu nu o pot vedea aşa cum va apărea ea la final şi această relaţie, comparabilă cu o minicompoziţie muzicală ritmică, m-a interesat foarte mult, cum dintr-un obiect se naşte altceva, o altă formă vizuală, care devine o mărturie a gestului pe care eu tocmai l-am făcut. Aceasta este cercetarea mea asupra unei lumi ascunse, care iese la suprafaţă prin intermediul mişcării obiectului în contact cu lumina.
Care este scopul acestor „cercetări” – cum le numiţi dvs.?
Cultivarea… împărtăşirii, a acestui eveniment care devine din ce în ce mai rar, acest eveniment colectiv care poate fi trăit împreună cu publicul şi-anume momentul reprezentării, al spectacolului, indiferent de forma lui. Şi cred că pentru mine mai are legătură şi cu o memorie ancestrală, memoria unor ritualuri, a unor spaţii pe care omul contemporan este pe cale să o piardă. Aşadar, eu consider că teatrul, scena, reprezintă un spaţiu care ne-a fost lăsat, dat, oferit pentru a ne cultiva şansa de a salva.
Consider că teatrul este o aventură intelectuală şi o şansă viscerală de a păstra şi de a transmite mai departe această şansă de a putea exista încă împreună.
Aşadar pentru dvs. teatrul este o modalitate de salvare şi supravieţuire?
Da. Aşa este. Şi mai mult decât atât, consider că teatrul este o aventură intelectuală şi o şansă viscerală de a păstra şi de a transmite mai departe această şansă de a putea exista încă împreună.
Cum aţi spune că este… ceea ce faceţi dvs. – arta lui Josef Nadj – într-un singur cuvânt?
Original/Originalitate.
Fotografii de Mihaela Marin și Istvan Biro din spectacolele „Cântecele lui Wilhelm” și „Peisaj necunoscut”
Print