Sentimentul pe care îl ai la ieşirea din sala de spectacol este, poate, cel mai important reper. Cât de uşor te ridici din scaun, cât de grăbit eşti să îţi verifici telefoanele. Cât de repede te îndrepţi spre garderobă. În ce ritm îţi măsori paşii spre casă. Te gândeşti imediat la ce serial vrei să te uiţi când ajungi acasă, la ce ai în frigider sau la ce vrei să cumperi de mâncare de la non-stopul din colţ sau imaginile încă proaspete din spectacol ţi se derulează în continuare în faţa ochilor minţii. Zâmbeşti? Eşti sâcâit, eşti măcar puţin diferit faţă de cel care ai intrat în teatru? Sunt spectacole care te amuţesc. Altele care îţi dau energie cât să alergi până acasă. Unele care te fac fericit. Altele după care plângi o noapte întreagă. Puţine pe care le păstrezi o viaţă. Şi cele mai multe pe care le uiţi de cum s-au terminat aplauzele.
„Karpilevski” de Jacob Weitzner montat de Ştefan Iordănescu la Teatrul Evreiesc de Stat nu este un spectacol care să îţi aducă nici lacrimi în ochi, nici o noapte de insomnie. Nu este genul de spectacol despre care să povesteşti peste ani. Are toate şansele să fie repede uitat. Fără să facă parte nici din categoria spectacolelor care produc furie sau discomfort. Este cât se poate de egal cu sine însuşi. Premisa oferită de text este inteligentă – un autor mediocru aflat la Judecata de Apoi primeşte de la Dumnezeu o a doua şansă pe pământ. De data asta i se oferă talent. Miza este eternitatea petrecută în Rai sau Iad, iar verdictul va fi dat în urma reuşitei sau insuccesului de a fi montat pe o scenă. Satan şi Arhanghelul Gabriel sunt cei doi avocaţi, iar destinul îi e hotărât de interesele mercantile ale celor cu putere de decizie – regizori şi producători pe care prea puţin îi interesează calitatea. Mesajul de la final este tonic şi lasă o speranţă amăgitoare: fii cea mai bună variantă a ta. Dumnezeu îl primeşte în Rai pe Karpilevski nu pentru că ar fi reuşit, ci pentru că şi-a atins maximul de potenţial. As good as it gets.
Spectacolul prezentat în premieră în sala Teatrului Mic pune din toate câte puţin. Un decor sugestiv, funcţional şi inspirat-estetic şi costume ale căror detalii completează caracterul personajelor – Scenografia Dorothea Iordănescu. Proiecţii care încarcă acest tablou vivant, uneori excesiv, cu rol de amorsă, fără prea multe semnificaţii adiacente – Video design Cinty Ionescu. Un light design soficticat, aleator în multe scene, în care precizia lipseşte – Light design Lucian Moga. Şi un univers sonor care îmbracă rotund povestea fantastică pe muchia dintre viaţă şi moarte – Muzica Ildiko Fogarassy. Mişcarea scenică pe care a conceput-o Lorette Enache pare că depăşeşte posibilităţile de expresie ale actorilor. O coregrafie bine augmentată, coerentă, care joacă un rol major în definirea cheii spectacolului, dar care rămâne la stadiul de execuţie. Prea mulţi ochi ficşi pe scenă, multe frunţi pe care se citeşte concentrarea pe „ce trebuie să fac eu acum” şi nu „de ce fac eu ce fac acum”. Mişcările fluide şi curgerea printr-o atmosferă care se vrea onirică, sunt trunchiate în gesturi mecanice nelegate de un gând unitar.
Actorii joacă fiecare cu multă importanţă şi, de multe ori, exces de zel. Emfaza şi elocvenţa sunt numitorul comun. Ochii bine deschişi care nu transmit altceva decât importanţa momentului de care interpreţii sunt copleşiti. Amestecul de limbă Idiş şi engleză aproximativă e pe cât de aleatoriu, pe atât de confuzant şi de greu de urmărit. Multe consoane care se rostogolesc, multe vocale prelungite fără folos. Sinceritate şi adevăr personal mai puţin. Andrei Finţi, Roxana Guttman, Monia Pricopi şi Cătălin Stelian sunt singurii care nu îşi deformează interpretarea sub greutatea vorbelor pe care le spun. Joacă nuanţat şi au umor, iar gândul pe care l-au avut despre personaj ajunge firesc la spectator. Mircea Drîmbeanu apasă fiecare cuvânt şi îl subliniază dublu cu gesturile demonstrative, Viorel Manole exagerează inutil şi obositor gesturile şi ne arată osentativ că regizorul pe care îl interpretează este gay, Natalie Ester încarcă excesiv forma exterioară a personajului fără motivaţie şi gând interior. Anka Levana, Marius Călugăriţa şi Cristina Cârcei pendulează între cele două extreme – personajele lor au momente de adevăr, parcursul are coerenţă, însă alunecă şi ei de câteva ori pe panta exagerărilor formale. Mircea Dragoman, Karpilevski, nu îşi pledează cauza cu prea multă convingere. Parcă fără miză, discret şi fără susţinere interioară.
„Karpilesvski” se vrea un spectacol care să vorbească despre alegeri, liber arbitru, destin, jocul sorţii, viaţă şi moarte cu umor şi inteligenţă subtilă. Nu reuşeşte decât să adune câteva bancuri bune cărora le omoară poanta. Nu stârneşte în spectator nevoia de a-şi analiza propria condiţie. Mesajul din final e doar enunţat şi poate fi un moto frumos, dar nicidecum o sinteză a scenelor înşirate ca mărgelele pe aţă. O mare calitate a spectacolului este lungimea lui. 60 de minute. Poate tocmai pentru că a durat numai o oră sentimentul de la final a fost acela că a durat exact atât cât trebuia. Atât şi nimic mai mult.
Teatrul Evreiesc de Stat
Karpilevski de Jacob Weitzner
Regia: Ștefan Iordănescu
Scenografia: Dorothea Iordănescu
Coregrafia: Lorette Enache
Muzica: Ildiko Fogarassy
Light design: Lucian Moga
Video design: Cinty Ionescu
Distribuția:
Dumnezeu: Andrei Finți
Luiza: Roxana Guttman
Secretara: Monia Pricopi
Hanne, Video-Rabin: Natalie Ester
Karpilevski: Mircea Dragoman
Satan: Anka Levana
Gabriel: Marius Călugărița
Țimblrknop: Mircea Drîmbăreanu
Nasalovici, Flatfoot: Mihai Prejban / Cătălin Stelian
Garlictail: Viorel Manole
Faith Bigtuches: Cristina Cîrcei
Print