„L-am cunoscut, Horatio!”

detaliu yorickTheo Herghelegiu

Vreau să fiu redundantă. Încep prin a cita logo-ul de pe frontispiciul publicaţiei: „Era o tolbă nesecată de ghiduşii şi neţărmurită-nchipuire”, zice Hamlet despre Yorick. Cine este Yorick? Un craniu. O hârcă. Hârca unui bufon. Încă o ironie genial strecurată printre rânduri de către Shakespeare – Yorick, bufonul, adică teatrul – a murit. Ţeasta lui, totuşi, este scoasă de sub pământ de către doi gropari, nişte bieţi oameni simpli; beţivani şi sărăntoci, marginalii societăţii, în gura cărora stau vorbe de duh şi calambururi ce-l pun în încurcătură până şi pe vestitul prinţ al Danemarcei. Ce să-nţelegem de aici?… Păi, fiecare ce poate. În continuare, am să vorbesc despre ceea ce nu înţeleg, pentru că ceea ce credeam că am înţeles (despre teatru, în general) a fost recent aruncat în aer, că nici particule n-au mai rămas; n-a mai rămas nimic, de fapt, în afara unui fum gros şi a unei duhori derutante.

Și iată ce nu înţeleg:

  • Nu înţeleg cum a ajuns teatrul independent, care a pornit ca un statement împotriva sistemului în anii ’90 târzii, să devină un fel de cicizbeu al sistemului; un fel de rudă săracă, aşteptând cu basca-n mână precum moş Ion Roată să fie acceptat şi creditat de nişte instanţe contra cărora menirea lui e să se revolte.
  • Nu înţeleg când au ajuns laşitatea şi falsele pudori să pună gheara pe fenomenul independent şi când slugărnicia a căpătat titlul de cumsecădenie, iar mitocănia şi isteria s-au instalat pe tronul „dreptului la opinie”.
  • Nu înţeleg de ce se reclamă de la teatrul independent artişti al căror deziderat major este să primească un loc într-o instituţie a establishmentului; adică – ce caută ei într-o zonă care nu-i reprezintă şi de unde vânează prima ocazie ca să se mute cu acte-n regulă la stat şi să-şi şteargă din memorie perioada de „aşteptare”. Eu ştiu că sintagma „Vreau să joc!” este parte din AND-ul actorilor, dar nici teatrul independent nu-i birtul gării!
  • Nu înţeleg unde s-au dus independenţii autentici, ăia care nu fac spectacole călduţe şi corecte, ăia care nu fac şuşe, ăia care nu fac compromisuri, ăia care au curaj să-şi asume mesaje usturătoare şi estetici teatrale nemaiîncercate; ăia pe care îi doare la bască de factorul de risc şi care se lansează cu toată credinţa în arta lor.
  • Nu înteleg cum de este posibil ca un teatru independent din buricul Bucureştiului, cu ştaif şi pretenţii, să se dezică de un spectacol pe care mai întâi îl produce, apoi, după o reprezentaţie (de succes) îl declară „spectacol găzduit”, iar după a doua reprezentaţie îl suspendă, deoarece un spectator nemulţumit l-a înjurat pe Facebook, lucru ce a stârnit reacţii în lanţ – că doar ăsta e FB, o ştie şi mamaie! Şi, da, e drept, spectacolul în cauză este unul incomod. Dar nu aşa ne dorim să fie?! Nu mai înţeleg unde ne plasăm, ce vrem, cui ne adresăm, de ce facem ceea ce facem… Nu, rectific: eu nu mai înţeleg nimic din toate astea. Poate că alţii înţeleg. Am stat şi-am cumpănit îndelung dacă e cazul să scriu numele unor oameni sau locuri; dacă să dau citate din discuţii ce fac Absurdul să pălească de invidie, detalii picante, amănunte epice ș.a.m.d. legate de cazul enunţat mai sus. Am decis să nu o fac. Oricum, în lumea noastră bârfa circulă cu viteza sunetului, aşa că… Am vrut să intitulez acest articol „Un teatrocid semnat Facebook”. Am renunţat şi la asta. Titlul m-ar fi obligat la o notă comică, iar în aceste momente, umorul chiar m-a părăsit total. Am sentimentul că ţin în mâini tigva lui Yorick şi-mi trec prin cap „năzbâtiile” şi „închipuirile” cu care ne fascina odinioară. Îmi vine să-l jelesc. Vorba unui prieten: „Pune-ţi un Requiem la căşti şi aprinde-i o lumânare!”. Pe cine să jelesc?!… Nu, nu pe Yorick (eu nu l-am cunoscut, Horatio!), ci pe vechiul meu prieten, Teatrul Independent.
  • Nu înţeleg de ce s-a degradat, de ce a prins atâta frică, de ce s-a împuţinat la trup şi la minte, precum un bătrânel pe care vârsta l-a stors de vlagă; că doar el n-are nici 25 de ani împliniţi! Atât de scurtă să fi fost clipa lui de glorie!?
  • Nu înţeleg de ce artişti extrem de importanţi şi celebri, icon-uri ale teatrului de pe la noi, personalităţi care au iniţiat fenomenul şi l-au definit ca pe o cauză la vremea respectivă, acum par loviţi de gripă aviară amestecată cu amnezie – zac într-un dolce farniente şi ridică din umeri atunci când le reaminteşti de unde s-a pornit; care a fost imboldul pe care, culmea, chiar ei l-au generat.
  • Nu înţeleg de ce tinerii nu mai „muşcă”, de ce incisivitatea artistică şi sminteala creatoare s-au retras la pensie, cuminţi, lăsând locul unui comme il faut de pension de secol 19.
  • Nu înţeleg ce-i macină în ziua de azi pe artiştii tineri din zona independentă; pe vremea mea, ei aveau ceva de spus şi o făceau cu fruntea sus şi cu voce tare; erau dramaturgi care se afiliau regizorilor şi regizori care alcătuiau companii (aşa a debutat un Ştefan Peca, o Maria Manolescu; o Vera Ion sau un Dan Vasile). Astăzi, observ un puzzle fără consistenţă, cu câteva piese articulate, pierdute într-o masă de spectacole comerciale şi cuminţi.
  • Nu înţeleg de ce numele sonore din generaţia mea, care au dat un start fabulos teatrului independent în anii 2000, au preferat ulterior să se cazeze definitiv în arealul teatrelor de stat şi nu au mai revenit aproape niciodată la independenţi, ca şi cum le-ar fi silă sau ruşine să-şi irosească talentul aici.
  • Nu mai înţeleg nimic. E limpede: lumea se schimbă, iar eu nu o înţeleg.

Un lucru, totuşi, îl înţeleg: sentimentul meu (şi al altora, la fel de naivi) de neaparteneţă la o lume în care se dispută cifra încasărilor, ci nu calitatea produsului; se licitează gradul de „aliniere la gustul publicului”, ci nu îndrăzneala artistică a spectacolului, se amestecă valorile şi se caută estetici „garantate”. Aceasta e o lume în care nu mă mai recunosc. Cu care nu cred că vreau să mai am de-a face. Cel puţin o vreme. Am visat că în teatrul independent se poate realiza şi menţine cel mai frumos lucru din meseria noastră – spiritul de echipă. Am sperat în solidaritate – complicitatea între noi, toţi cei care ne-am înhămat să facem artă „neatârnată”. Un vis complet tembel! Şi o speranţă infantilă. Nu există nicio solidaritate. E fiecare pe barba lui, cu aceleaşi metehne ca-n orice instituţie de stat, cu acelaşi „dat la gioale” ca-n orice domeniu din ţărişoara noastră dragă; e fiecare cu aia mă-sii; totul e formatat de mediocritate şi interese imediate. Nici măcar mercenariat nu e, sau haiduceală, ca la români… E o nedefinire tristă, în care fiecare patron de spaţiu unde se joacă teatru stă cu ochii cât cepele pe încasările din bilete şi pe contorul de curent electric. Poate că e şi normal, în condiţiile în care independenţa s-a privatizat. Iar în sectorul privat, cum ştim cu toţii: money talks. E firesc, oamenii au cheltuieli, nu-şi permit excese; nu-şi permit să parieze pe artişti nebuni. Da, chiar aşa – pe ăştia mai pariază cineva?!

Foto: detaliu statuia lui W. Shakespeare de la Weimar

Print

5 Comentarii

  1. Serban 25/03/2016
  2. oneperson 29/03/2016
  3. Unactor 30/03/2016
  4. oneperson 30/03/2016
  5. theo 31/01/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.