La Istanbul cu Burhan Sönmez

În urmă cu câteva zile, în 15 iulie, în noaptea când în capitala Turciei avea loc sângeroasa lovitură de stat care a făcut atâtea victime, eram și eu la Istanbul.

Nu, nu în orașul acela real, care îi fascinează și îi înfioară și acum pe occidentali, ci în orașul pe care și-l amintesc și mai ales și-l imaginează patru deținuți într-o celulă în care abia au loc să stea, deținuții-povestitori din „Istanbul Istanbul”, singurul roman de Burhan Sönmez publicat în România, în traducerea semnată de Leila Ünal. Mă aflam în orașul acela măcinat de duplicități,  orașul acela iubit imediat ce devine ireal, așa cum povestește în chinuri Unchiul Küheylan: „Tata mi-a spus că și locuitorii Istanbulului trăiesc cu certitudinea asta, că iubesc tablourile cu peisaje din Istanbul mai mult decât străzile pe care umblă în fiecare zi, mai mult decât acoperișurile scăldate de ploaie și terasele de pe malul mării unde-și beau ceaiul. Beau raki, spun legende, recită poezii, apoi oftează privind la tablourile atârnate pe perete. Au impresia că trăiesc într-un alt oraș. Afară, apele Bosforului curg lovindu-se de parapete, vapoarele își croiesc drum printre valuri, iar pescărușii își întind aripile și zboară de pe un mal pe celălalt. Copiii care aprind focuri pe sub poduri fac pariuri, încercând să ghicească mărcile mașinilor după zgomotul motorului, iar muncitorii din tura de noapte ascultă manele pline de dor și jale. Pe partea vizibilă a tablourilor expuse în case, în cafenele și la locurile de muncă exista fața Istanbulului pe care o putem vedea, iar pe dosul lor era fața nevăzută a orașului. Toți priveau tablourile ca vrăjiți, apoi se culcau mâhniți. Împărțeau timpul în două, așa cum împărțeau viața în somn și stare de veghe”.

Una dintre fețele nevăzute ale orașului real Istanbul s-a arătat în instantanee care au făcut înconjurul luminii săptămâna trecută, când violențele s-au oprit cu greu. Celelalte au rămas ascunse dedesubt și nimeni nu mai are răbdare să le caute ori să le scoată la lumină, cu excepția scriitorilor, a cititorilor și poate a turiștilor livrești. Câteva dintre ele fascinează însă în literatură de azi, cu un firesc de indiviat în cartea turcului Burhan Sönmez. După Orhan Pamuk sau Elif Shafak, acesta vine cu propriul lui Istanbul într-o ficțiune despre care s-ar putea spune multe, creând însă efectul pe care-l ai asupra celuilalt când spui ce frumoasă e o dantelă, „explicând” cum e făcută…

Publicat cu un an în urmă, romanul este într-adevăr, cum scrie în toate cronicile din străinătate, un poem de dragoste închinat Istanbulului. Un poem de dragoste rănită, căci relația autorului cu orașul, despre care găsim indicii în biografia sa și în câteva interviuri laconice, nu este deloc simplă. De alfel, citind romanul prin filtrul inevitabil european, îți dai seama poate mai bine decât urmărind știrile că nu poți trăi o dragoste simplă cu Istanbulul. Pe scurt, simplist spus, pentru că în Istanbul sunt multe orașe, multe povești, multe identități, multe realități. Atât de multe, încât realitatea nu mai are niciun sens și totul devine ficțiune.

Iar ce putere are ficțiunea ne-au spus-o cărțile de secole. Ne-o spune acum și romanul tânărului avocat turc, care s-a apucat târziu de literatură și a ajuns la a treia carte, detașându-se de Istanbul și poate tocmai de aceea capabil să-i vadă și să-i povestească nuanțele care se schimbă odată cu lumina soarelui. Ficțiunea și plăcerea de a povesti îi țin în viață pe condamnații din celulă, care povestesc pentru a trăi, ca atâția alți eroi din literatură. Într-o celulă din Istanbulul  subteran,  Frizerul Kamo, Doctorul, Unchiul Küheylan și Studentul Demirtay povestesc fără încetare, printre sesiuni de tortură. Își aduc aminte și fabulează. Cum protagoniștii Decameronului lui Boccaccio, modelul asumat de autor, fugeau de ciumă și se apărau prin râs, povestind și iar povestind nu arareori obscenități, și cei patru bufoni tragici din „Istanbul Istanbul” se apară prin gestul primordial de a povesti. Până la a preface gândul într-o cină bogată și tihnită în casa Doctului, pe malul Bosforului. Când veți citi, veți lua și dumneavoastră parte la ea. Și povestitul se face până la epuizare, până la moarte, care devine ea însăși o poveste prevestită de „hohotul galben”, o poveste de la care începea cândva și „O mie și una de nopți”.

Aproape de moarte, poemul despre viață se scrie parcă de la sine. Asta fac cei patru torturați: fiind aproape de moarte, scriu un poem despre viață. Și în această viață se înalță irezistibil Istanbulul, cu palimpsestul lui cu tot, cu necunoscutul lui cu tot, cu ipocriziile lui cu tot. Războaie și amoruri pierdute și câștigate, întâmplări mărunte care de fapt schimbă lumea (nici nu știți unde poate duce un ceas care o ia înainte sau rămâne în urmă, de exemplu), căutări care duc în altă dimensiune și descoperiri care nu se fac niciodată, ele toate se desfășoară în amintiri și fantezie într-un Istanbul de neînțeles, care înspăimântă și fascinează, oraș în care, spune Studentul Demirtay, „pâinea și libertatea erau două dorințe care-și erau una alteia prizoniere. Ori renunțai la libertate pentru pâine, ori sacrificai pâinea pentru libertate. Era imposibil să le ai pe amândouă”.

Povestea insulei desenate pe o hartă, de dorul iubitei, de un marinar aflat departe, pe apă, și ce legătură are ea cu Istanbulul nu o reproduc aici ca să nu vă răpesc bucuria de a o citi în liniște. Închei cu o imagine relevantă din carte, care, evident, ne poate trimite cu gândul și la evenimentele recente ale orașului: „Partea ciudată a Istanbulului e că îi plăceau mai mult întrebările decât răspunsurile. Putea transforma fericirea în coșmar sau invers, iar după o noapte în care dormeai lipsit de orice speranță să ai o dimineață plină de bună dispoziție. Prindea putere din nestatornicie. Numeau asta soarta orașului. Raiul de pe stradă putea face schimb într-un singur moment cu iadul de pe cealaltă stradă. Întocmai ca în povestea regelui și a cerșetorului de odinioară: Un rege a vrut odată să facă haz. A pus să fie adus la palat un cerșetor. Când cerșetorul s-a trezit, toată lumea a început să se plece în fața lui cu respect, spunându-i rege și servindu-l. Revenindu-și din năuceală, cerșetorul a crezut că este într-adevăr rege și că cealaltă viață de cerșetor e doar un vis. Când ziua s-a sfârșit și s-a făcut iarăși seară, iar el a adormit fericit, l-au dus din nou afară. Deschizând ochii s-a trezit din nou pe stradă, între gunoaie. Nu mai știa ce e realitate și ce e vis. I-au jucat această farsă câteva zile la rând. La trezire, cerșetorul era când la palat, când pe stradă. De fiecare dată, credea că cealaltă viață a lui e un vis. Cine putea spune că poveștile sunt demodate și că nu se potrivesc cu orașul? Acel rege și acel cerșetor nu erau amândoi din Istanbul? Unul trăia satisfacția de a juca pe degete soarta oamenilor, iar celălalt încerca să trăiască trecând de pe un taler pe celălalt în balanța realității. Cei care mergeau acum cu pași grăbiți în ploaie oare cum se vor trezi mâine dimineață?”