Valentin Mihalache, bucură-te pentru Argante! Garntez că Argante nici măcar n-a trecut pe lângă Lombardi, chiar dacă fiecare în felul său a fost un personaj complex, solicitant, spectaculos. Cum la fel de bucuros se cade a fi şi Aurel Sorin Sandu pentru Geronte. Am înţeles – din mărturisirea consemnată în caietul-program – că Valentin Mihalache şi Aurel Sorin Sandu, pregătindu-şi rolurile, au avut un motiv de îngijorare comun: ca rolurile lor de tată din Vicleniile lui Scapino să nu semene cu rolurile lor de tată din Slugă la doi stăpâni. În ceea ce-l priveşte pe Massimiliano Nugnes, pentru cât de sus l-a dus pe Scapino, ar trebui de pe acum să se gândească la greul care după acest succes incontestabil abia începe.
Un spectacol ca un foc de artificii, cu volute de inepuizabilă fantezie, aşa cum nici nu ajunge să se stingă un buchet de stele colorate şi un altul explodează în alte şi alte neaşteptate forme strălucitoare. De la zâmbet la hohot de râs, de la hohotul irepresibil la zâmbetul aproape tandru. Regizorul Mihai Mălaimare este primul pe lista contributorilor la bucuria deplină a spectatorului. Spune că Vicleniile lui Scapino, după Molière, în traducerea dramaturgului Aurel Baranga (1913-1979) este „un text uriaş. O trupă mai degrabă tânără îşi încearcă şansa. Un teatru aflat în pragul unei aniversări care obligă: 25 de ani de existenţă! Acestea sunt premisele uneia dintre cele mai interesante experienţe teatrale ale ultimilor ani, din foarte multe motive. În primul rând, pentru că înfruntarea dintre text, cu o notorietate absolută, şi trupa tânără, abia cunoscută, dă câştig de cauză actorilor care au izbutit nu numai să se ridice la nivelul textului, dar şi să-i dea o nouă strălucire. (…) Vicleniile lui Scapino este cu adevărat un regal pe care MASCA îl oferă cu bucurie publicului său în debutul stagiunii cu numărul 25”.
Prea frumoasa poveste este cea a doi prieteni – Leandre (Cristian Neacşu) şi Octave (Robert Poiană) care se căsătoresc fără binecuvântarea părinţilor (a taţilor, în speţă, Argante şi Geronte), dar cu ajutorul viclenei slugi Scapino care va reuşi să încurce-descurce lucrurile, trăgând cuvenitele foloase de pe urma tuturor – şi nu poate să nu ne aducă, mai încoace, la morala piesei scrise de Georg Büchner, Leonce şi Lena. Finalul este pe măsura aşteptărilor noastre. Din nou, la MASCA, am trăit bucuria teatrului făcut cu pasiune şi îi aplaud pe toţi actorii acestui spectacol: Robert Poiană (Octave), Cristian Neacşu (Leandre), Ioana Rufu (Zerbinette), Oana Dragnea (Hyacinthe), Eugen Fetescu (Silvestre) şi Laura Dumitrescu Duică (Nerine).
Dincolo de toate întâmplările menite să stârnească voia bună, a existat un moment, perfect coerent cu întregul, dar ale cărui conotaţii spectacular-expresioniste au fost gândite de regizorul Mihai Mălaimare într-un context profund dramatic al actualităţii. Scapino, venit la rampă, face prima tăietură în spectacol: se adresează direct publicului – filmat, momentul ar fi cerut un gros-plan – şi vorbeşte făţiş despre corupţia în justiţie. „Justiţia e un iad!” – ne spun, copleşindu-ne, ştergându-ne orice urmă de zâmbet, măştile supradimensionate care desfăşoară un adevărat arsenal pentru trezirea noastră la realitatea acestei clipe: „Pentru noi, cei de astăzi, pentru noi, cei din această ţară, grozăviile spuse de Molière la adresa Justiţiei vremurilor sale sunt documente de muzeu. Privim, ne îngrozim (pentru că nu este nimic de râs aici) şi, eventual, ne facem cruce cu limba oftând fericiţi că noi nu suntem contemporanii unui asemenea dezastru – ne spune Mihai Mălaimare. Sau suntem?”
Povestea se desfăşoară în decorul (prea) simplu şi funcţional realizat de Puiu Antemir. Recunosc, mi-aş fi dorit un pic de invenţie, câteva accente care să funcţioneze în favoarea ludicului. Nu-i nimic, senzaţia se disipează prin complementaritate cu paleta rafinată de culori şi nuanţe a costumelor imaginate de Sanda Mitache, cu jocul plin de farmec – dar riguros desenat de regizor – al accesoriilor.
Mihai Mălaimare iubeşte viu repertoriul clasic. Molière ne este atât de familiar în Vicleniile lui Scapino, aici, la Teatrul MASCA, încât distanţa dintre noi… de doar câteva secole… nici n-are cum să fie luată în seamă. Scenic, semantica textului se amplifică prin insolite aluzii culturale: felul în care, ascuns în sac, bietul Geronte o încasează de la Scapino culminează ironic japonez „sub floarea de cireş”; Aurel Sorin Sandu spune „Eu sunt Geronte!” cu ton de Caragiale, aproape că-l şi aud „Eu sunt Bibicul, nene Iancule!”… sau, când, în sfârşit, Geronte înţelege cine i-a înmuiat oasele, Scapino începe să-i dea târcoale, în dulcele stil clasic al filmelor cu Tom şi Jerry.
Vicleniile lui Scapino este, în egală măsură, un spectacol şi popular, şi sofisticat. Un dar aniversar pe care Teatrul Masca îl face tuturor spectatorilor săi.
Teatrul Masca, Bucureşti
„Vicleniile lui Scapino”, de Moliere
Regia: Mihai Malaimare
Scenografia: Puiu Antemir
Costume: Sanda Mitache
Coregrafia: Mirela Simniceanu
Concept masca supradimensionată: Lector univ. dr. Anca Albani
Distribuţia:
Argante – Valentin Mihalache
Geronte -Aurel Sandu
Octave – Robert Poiana
Leandre – Cristian Neacsu
Zerbinette- Ioana Rufu
Hyacinthe – Oana Dragnea
Scapino – Massimilliano Nugnes
Sylvestre – Eugen Fetescu
Nerine – Laura Dumitrascu Duica
Print