Tudor Sicomaş, Master Teatrologie, UNATC Bucureşti
Cât de mare poate fi bucuria de a vedea pe scenă noi talente, tineri actori a căror carieră îmbobocită acum înfloreşte încetul cu încetul. Când observi cât suflet şi câtă forţă pun într-un examen studenţi la arta actorului, parcă ţi se umple inima de speranţa că: „Uite, teatrul nu a murit şi va mai trăi încă mulţi ani de acum încolo!”. Ca să îl citez pe venerabilul Heliade-Rădulescu, „V-am dat teatru, vi-l păziţi!”. Şi aceşti tineri îşi fac datoria şi încă ceva pe deasupra.
De această dată, este vorba de examenul de licenţă al studenţilor clasei conf. univ. dr. Mihai Mălaimare şi asist. univ. Anamaria Pîslaru, care a avut loc pe 4 februarie 2013, în Sala Mare a Teatrului Masca. Textul ales de profesori, pentru a pune în valoare calităţile artistice ale învăţăceilor a fost „Trei Surori”, de Anton Pavlovici Cehov, un text clasic, plin de capcane chiar şi pentru un actor experimentat; dar de care studenţii s-au achitat mai mult decât onorabil. Lucru curios, dar foarte interesant: cele trei surori au fost interpretate de câte două grupuri deferite. Ȋn primele două acte, ele au fost: Narcisa Mitran (Olga), Mihaela Albu (Maşa) şi Liana Pecican (Irina), iar în actele trei şi patru: Ana-Maria Iordache (Olga), Ema Done (Maşa) şi Ştefania Antonescu (Irina). Anunţul a fost făcut la începutul examenului de Mihai Mălaimare, motivaţia fiind aceea că fiecare student trebuie să aibă un rol. Ceea ce a rezultat, însă, a fost ceva cu mult mai frumos – o diversitate a personajelor şi a diferitelor laturi umane pe care le au acestea.
Ȋn primul rând, trebuie să menţionez atmosfera pe care tinerii actori au reuşit să o creeze, acea atmosferă specifică pieselor ruseşti – încărcată, dar plină de nostalgie. Şi au reuşit această performanţă (căci este o performanţă pentru studenţi de anul 3) prin simplul joc şi prin simpla prezenţă scenică. Cu fiecare act ce trecea, m-am simţit şi mai aproape de inima mamei Rusii, de orăşelul de provincie în care îşi trăiesc şi îşi târăsc existenţa membrii familiei generalului Prozorov şi prietenii lor. Rând pe rând, şi-au făcut apariţia în scenă personajele. Primele au fost Olga şi Maşa – sora cea mai mare, profesor la liceul de fete, respectiv sora mijlocie – interpretate de Narcisa Mitran şi Mihaela Albu. Din câteva priviri şi gesturi subtile aruncate una alteia, au reuşit să creioneze personalitatea fiecărei femei şi relaţia dintre cele două: Olga, o fire ordonată, stăpânită şi refractară la tot ce înseamnă nesupunere; Maşa, o femeie de lume, nepăsătoare cu propria-i imagine şi indiferentă la cei din jur. Liana Pecican a fost Irina, sora cea mică din casa Prozorov şi sărbătorita zilei în piesă. Personajul ei a avut inocenţa şi candoarea pe care le are orice fată când îşi începe viaţa şi tinereţea. A urmat, imediat după aceea, baronul Tuzenbah, logodnicul Irinei, interpretat cu eleganţă de Alexandru Floroiu. Pe parcursul spectacolului, personajul lui a înregistrat o transformare subtilă, de la act la act, pornind de la exuberanţa ofiţerului care nu a muncit niciodată şi ajungând, în final, până la resemnarea omului care ştie că va muri şi care se sacrifică pentru femeia iubită. Colonelului Alexandr Ignatievici Verşinin, invitat în casa Prozorov şi viitorul amant al Maşei, i-a dat viaţă Mihai Hurduc. Cu forţă de militar şi o voce puternică şi-a construit actorul personajul şi a adus în faţa publicului un om măcinat de vină faţă de copii, de dezgust faţă de propria nevastă şi stăpânit de un amor furibund şi animalic pentru Maşa. De altfel, scena dintre cei doi, din actul secund, a fost de o exaltare puţin cam exagerată, pe alocuri, dar care s-a susţinut datorită modului în care şi-au creat personajele. Sebastian Ghiţă a fost Andrei Sergheevici Prozorov, fratele cel mare al celor trei surori. Cu fineţe şi o timiditate bine plasată i-a dat viaţă Sebastian acestui bărbat fără pic de personalitate şi coloană vertebrală, slugă umilă a nevestei sale, Nataşa, interpretată de Georgiana Vraţiu. Nataşa Georgianei a fost plină de viaţă, exuberantă, parşivă pe alocuri, într-un cuvânt a găsit exact motivaţiile şi pârghiile necesare pentru acest personaj straniu în tabloul complet al piesei lui Cehov.
Nu în ultimul rând, vreau să îl amintesc pe Antonio Tadeus Mincă, cel ce a înfăţişat publicului un Kulâghin (soţul Maşei) naiv, orb la aventurile şi escapadele nocturne ale soţiei sale. Tânărul actor a dat dovadă de versatilitate, personajul său fiind, la fel ca cel al lui Tuzenbah, unul care a suferit transformări vizibile pe parcursul spectacolului. Intrările sale aproape isterice, în căutarea nevestei, timp în care striga cu disperare „Maşa! Maşa! Unde e Maşa?” au reprezentat un mijloc foarte potrivit pentru a îşi creiona personajul.
După cum am spus şi mai sus, în actele al treilea şi al patrulea, cele trei surori au fost jucate de alte trei studente. Olga, de data aceasta Ana-Maria Iordache, a devenit o femeie de treizeci de ani – amănunt pe care actriţa a reuşit să îl arate, în ciuda vârstei reale încă fragede – nemulţumită de viaţa pe care o duce, de postul de director al liceului pe care a ajuns să îl ocupe. Atitudinea scenică a artistei, precum şi mici detalii, cum ar fi mânecile suflecate, poziţiile mâinilor, pe tot întinsul ultimelor două acte, au fost elemente definitorii pentru personaj. Maşa, căreia i-a dat viaţă Ema Done, a fost complet diferită de cea din prima parte. De data aceasta, am văzut o femeie care a ajuns la disperare şi la sticla de vodcă pe care o cară mereu după ea, în încercarea de a îşi uita neplăcerile unei vieţi maritale eşuate. De asemenea, un amănunt de reţinut este scena penultimă, din final, în care Maşa îşi ia adio de la amantul ei, Verşinin. Isteria şi nebunia personajului a fost dusă, la un moment dat, către o extremă periculoasă, lucru de la care, poate, ar fi trebuit să se abţină. Dar, chiar şi aşa, am văzut o femeie disperată, ajunsă la capătul răbdării, sătulă de mizeria în care trăieşte. Ultima, dar nu cea din urmă, Ştefania Antonescu, a creat o Irină matură, diferită de fetiţa pură, inocentă şi bucuroasă din primele două acte. Aici, în final, sora cea mai mică, este o femeie care se apropie de 30 de ani, convinsă că viaţa pe care o trăieşte nu are niciun viitor şi că Moscova sa dragă, unde spera să ajungă, nu va rămâne decât un vis spulberat. Expresiile întipărite pe figura actriţei sunt, poate, unele dintre cele mai reuşite şi caracteristice pentru personaje din câte am întâlnit. Iar fineţea replicilor rostite, tandreţea cu care şi-a folosit mâinile, corpul întreg, pentru a exprima drama interioară a Irinei, toate acestea m-au făcut să sper.
De fapt, întregul spectacol mi-au dat aripi şi speranţă. speranţa într-un teatru mai bun, într-un viitor al artei ocrotite de Thalia şi Melpomene. Actori buni există, generaţia tânără o demonstrează. Trebuie să fie lăsaţi să se afirme. Da, este nevoie şi de cei trecuţi de prima tinereţe, dar trebuie ca managerii instituţiilor teatrale şi reprezentanţii culturii din această ţară să înţeleagă necesitatea creării de posturi pentru cei cu adevărat talentaţi. Şi, în plus, acei ce nu îşi găsesc locul în această „meserie” (cu toate că dispreţuiesc cuvântul în legătură cu actoria) din lipsa talentului şi a dorinţei de a munci, ar trebui să înţeleagă, la rândul lor, că este timpul să lase locul celor care cred cu adevărat în Teatru. Ȋn speranţa că examenul „Trei surori” al clasei Mihai Mălaimare şi Anamaria Pîslaru şi altele, asemenea lui, vor deveni spectacole preluate de teatre din Bucureşti, închei această pledoarie pentru tinereţe, luând trenul fericirii către o Moscovă ideal-teatrală.
Print