La operă cu Andrei Șerban și Mihaela Marin

De câțiva ani nu s-a mai tipărit la noi un album de fotografie dedicat creației teatrale sau lirice a unui regizor. De fapt, dacă ne gândim puțin, ne dăm seama că în cultura română există puține asemenea lucrări, realizate în special după anul 2000.

Unul dintre cei câțiva regizori români a cărui creație face obiectul unui astfel de volum este Andrei Șerban. După ce în urmă cu ceva ani a publicat la ICR un album dedicat creației sale teatrale recente („Cehov. Shakespeare. Bergman văzuți de Andrei Șerban“), Mihaela Marin propune acum un album ce are în prim-plan spectacolele sale de operă, o carte în care textul și imaginea își găsesc un echilibru fericit, punându-se în lumină reciproc, lăsându-și libertate, completându-se și etalându-se cu măsură. După „Dorian Gray“, „Hamlet Machine“, „Faust“, care au precedat albumul de la ICR, Mihaela Marin se arată pentru prima oară în ipostaza de fotograf la operă, un fotograf atent, care descoperă altfel decât din postura de ascultător/spectator muzica, arta supremă, așa cum remarca și regizorul Andrei Șerban la lansarea care a avut loc la premiera spectacolului său „Carousel“ de la Teatrul Bulandra.

„Regia de operă. Gânduri și imagini“, lucrarea publicată la Editura Nemira, documentează câteva spectacole de operă importante semnate de regizorul român în ultimii ani: „Hovanscina“, „Lucia di Lammermoor“ și „Italianca în Alger“ de la Opera Națională din Paris, „Povestirile lui Hoffmann“ de la Opera de Stat din Viena, alături de „Troienele“ și „Indiile galante“ de la Opera Națională din Iași. Diversitatea instantaneelor surprinse de aparatul de fotografiat este uimitoare: imagini tari, stridente, care-ți iau ochii, imagini de o teatralitate violentă, alături de secvențe discrete, soft, secvențe exotice sau burlești, alături de instantanee cuminți sau de un patetism cum numai la operă mai vedem. Câteva dintre spectacolele create și cu intenția de a schimba ceva, cât de puțin, din felul în care interpretul liric se concepe pe sine pe scenă, din felul în care-și înțelege prezența în spectacol, așa cum aflăm din explicațiile regizorului, se etalează în paginile albumului prefațat de George Banu. Despre producțiile de operă regizate de colegul său de generație, cunoscutul critic face următoarea remarcă: „Reunite, aceste fotografii profunde ca noaptea sau strălucite asemeni unor sărbători luminoase, reunesc contrariile ce animă opera acestui mare regizor care, acum, în recentele sale spectacole, face sinteza între dimensiunea ludică inițiala, azi regăsită, și consistența dramatică adânc înrădăcinată. Ambivalența lui Andrei Șerban și a universului său dublu, iată ce admiram. Privind-o, cartea pare a fi un autoportret nu solitar, ci, ca în muzica de cameră, rezultat al uniunii între un bariton ca protagonist și o pianistă ca acompaniatoare. Din nou dublul…“

Amintiri, mărturisiri și reflecții ale regizorului descoperă cititorul în textele ce însoțesc fotografiile, texte scrise de Andrei Șerban pentru a însoți instantaneele surprinse de Mihaela Marin. Din acest documente personale cel care va deschide cartea va afla povești despre nașterea, creșterea și/sau moartea unor spectacole, elemente de crez artistic, fragmente din istoria personală a artistului și deopotrivă din istoria recentă a artelor spectacolului, teorii, întrebări și îndoieli care l-au ajutat pe Andrei Șerban să caute mereu altceva. La „Troienele“, de exemplu, o întâlnire care a însemnat mult în traseul său artistic, regizorul face mai întâi o contextualizare, înainte de a se apleca asupra creației regizorale în sine: „După multe turnee internaționale și o lungă carieră pe scena newyorkeză la La MaMa, Troienele (una din cele trei părți care constituiau Trilogia greacă), au ajuns și la Teatrul Național din București, atunci când am fost numit director general, imediat după Revoluție. Era în 1990. În timp ce afară minerii luau cu asalt Piața Universității, înăuntru, pe scenă, soldații greci le asaltau atât pe femeile troiene, cât și spectatorii… viața imita arta cu adevărat! Impactul a fost extrem de percutant deopotrivă pe plan politic și uman. Eliberat de cenzura comunistă, teatrul devenea oglinda directă a realității. Acest spectacol a avut o reverberație uluitoare, nu doar în primii ani de după revoluție, dar și mult mai târziu, în rândul generațiilor care au urmat. Teatrul antic și-a afirmat actualitatea, și-a dovedit forța de a transmite mesaje universal valabile într-o situație de tranziție, ca cea din România. Tocmai de aceea, Beatrice Rancea mi-a propus să refac acest experiment, după alți douăzeci de ani, la Iași, pe scena Operei.“

Ce se întâmpă pe scena de la Iași și cum arată „Troienele“ de azi cel mai bine e să vedeți la fața locului, cât mai puteți. Altfel, poate că imaginile stranii imortalizate de Mihaela Marin, poate că ceva din energia imaterială ce străbate aceste instantanee transmit cumva forța unui spectacol în ultimă instanță despre adevăr și libertate. Farmecul și misterul imaginilor, acum evident, va spori inevitabil odată cu trecerea timpului. Distanțarea temporală pare să aibă mai întotdeauna acest efect amplificator, așa cum accentuează și rolul documentar al mărturiilor de acest gen. Discursul mixt al albumului, mizând pe echilibrul componentelor, pe sinceritatea fotografiei și, în egală măsură, pe autenticitatea mărturisirilor pe care regizorul le-a așternut pe hârtie, are capacitatea de a atrage, fără îndoială și prin evitarea oricărei forme a limbii de lemn, și cititorii care merg ocazional la teatru și la operă, și admiratorii cu state vechi ai artelor spectacolului. Deschideți albumul și vă veți convinge. Și, poate și mai important, deschideți albumul și s-ar putea să vreți să mergeți iar la operă.