Lamia Beligan față în față cu Vivien Leigh

3stars

lamia1Trăim într-o lume teatrală destul de eterogenă, în care este loc pentru orice fel de poveste și în care în primul rând povestea e la mare căutare, mai ales atunci când vine vorba despre proiecte independente, pentru că ceea ce numim publicul larg e destul de sensibil la așa ceva. Din această categorie a poveștii de succes, cu potențial „cârlig” la spectatori, este și spectacolul Teatrului Excelsior „Vivien Leigh – ultima conferință de presă”, un one-woman show cu Lamia Beligan, în regia Lianei Ceterchi.

Viața tulburată a unei dintre cele mai mari actrițe ale lumii, moartă la 53 de ani, povestea ei de dragoste cu Laurence Olivier, tuberculoza, dramele, singurătatea, psihicul ei oscilant, toate sunt premise excelente pentru un one-woman show, cu atât mai mult cu cât azi sunt la mare modă biografiile și toată lumea le savurează cu o plăcere nebună. Veșnica dorință de a plonja în intimitatea altcuiva, de a-i vedea chipul de dincolo de măști, a fost dintotdeauna o sursă importantă de inspirație, dar în lumea noastră, mai mult ca oricând, publicul vrea să se uite pe gaura cheii și să afle, să descopere, să scormonească.

Pe acest principiu este construită piesa lui Marcy Lafferty, un text pe care Lamia Beligan povestește că l-a descoperit tatăl ei. „În anul 2010, căutam cu disperare o piesă de teatru care să mă seducă, să mă motiveze, cu care să rezonez, care să mă provoace să-mi depăşesc limitele şi să arăt acele faţete mai puţin cunoscute ale personalităţii mele histrionice. Căutam o piesă aşa cum caută câinele iarba de leac. Şi, cum nimic nu e întâmplător, coincidenţa fericită a făcut ca tatăl meu, neobosit căutător de piese de teatru noi şi interesante, să descopere acest text şi să se gândească imediat la mine. A făcut rost de el, mi l-a dat şi mi-a spus: «Trebuie neapărat să joci acest rol! E un rol pentru tine.»”

A trecut ceva vreme de-atunci, suntem, iată, în primăvara lui 2016, iar premiera spectacolului „Vivien Leigh – ultima conferință de presă” a avut loc de curând. E vorba, evident, despre un proiect de suflet al unei actrițe care, în acest moment al carierei, și-a dorit confruntarea cu imaginea și povestea uneia dintre legendele de la Hollywood. Întregul spectacol este conceput astfel încât în primul rând să ilustreze istoria unei vieți scurte, cu punctele ei culminante, transpuse prin sensibilitatea și personalitatea unei actrițe dintr-un alt mileniu.

Lamia-Beligan-2@credit-foto-Steluta-PopescuRolul este pe cât de ofertant, pe atât de riscant, pentru că, de vreme ce până azi la Hollywood nu s-a găsit o actriță care să-i egaleze frumusețea sau o Blanche la fel de bună ca ea, este cu atât mai dificil s-o interpretezi pe ea însăși. Condusă regizoral de Liana Ceterchi, Lamia Beligan, alege o variantă posibilă, așezând viața lui Vivien Leigh într-o zonă narativă, în care, deși o întruchipează pe Vivien, păstrează totuși o distanță sănătoasă, care îi permite să o interpreteze și să îi povestească viața în egală măsură.

Intercalând câteva momente filmate cu însăși Vivien Leigh, în celebrul rol din „Pe aripile vântului” sau proiecții cu extrase din ziarele vremii, acel iulie 1967, când toată presa îi anunța moartea la 53 de ani, regia adaugă puțin farmec cu iz de „unde sunt zăpezile de altădată”, care atinge sensibilitatea spectatorului de secol 21, suprasaturat de informație și de gadgeturi și dornic, mai mult sau mai puțin conștient, de alb-negrul cu iz romantic al altor timpuri.

Extrem de simplu pusă în scenă, povestea lui Marcy Lafferty urmează cronologic punctele importante ale vieții lui Vivien, după ce se deschide cu scena acelei conferințe de presă – ultima – la care actrița se trezește singură. Conferința este în fapt un pretext pentru reamintire și retrăire, înainte de moarte, a unui destin fascinant. Iar Lamia Beligan exact asta face, o însoțește pe drumul înapoi, ilustrându-i viața, fără să intre mai mult decât îi permite textul în intimitatea lumii ei. Ca o călătorie în timp în care se vede pe sine la diverse vârste, fără să relaționeze cu adevărat cu sine, chiar dacă intenția textului este asta.

De la momentul primei căsătorii la drama primei sarcini și a nașterii, la ambiția de a deveni, alături de Laurence Olivier, familia regală a teatrului englez, prima parte a spectacolului dezvăluie o Vivien Leigh pe umerii căreia un critic de teatru pune povara vieții ei într-o cronică scrisă la debutul ei extraordinar, numind-o: „o mare actriță”. Fapt pentru care n-avea să-l ierte niciodată, pentru că i-a luat mulți ani până să devină ceea ce spunea el că era.

Relatate ca într-un fel de jurnal, multe dintre momentele importante, precum întâlnirea ei cât o viață cu Laurence Olivier și primul rol alături de el, rămân, în spectacolul de la Excelsior, la nivel de istorisire. Și, în fond, acesta este tonul potrivit, de la care uneori însă actrița se abate și rămâne de discutat dacă în folosul sau în detrimentul rolului.

Reconstituind scene cu mai multe personaje, interpretându-le ea pe toate, precum cele în care se pune la cale destinul lui Scarlett O’Hara, actrița reface un fel de hartă a existenței lui Vivien, cea care, în ultimii ani, s-a luptat mai mult decât oricând cu propria ei fire. Judecând după scena finală, moartea sună ca o alegere.

Foto Steluța Popescu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.