Lari Giorgescu: Cred în dezechilibru…

Îl ştiţi din „Emigranţii“, din „Hipioţi şi bolşevici“ sau din „L-V: 8-16“, mai recent din „D’ale noastre“, spectacolul lui Gigi Căciuleanu de la Naţionalul bucureştean şi, desigur, din mai multe emisiuni produse de Televiziunea Română. Prezenţă luminoasă într-o zi luminoasă de Sfântul Andrei, într-o casă veche devenită club, Lari Giorgescu îmi vorbeşte cu plăcere despre gustul dulce al vieţii de actor aflat la început de drum, când viaţa te obligă să fii creativ. Aflat în „perioada Caragiale“, despre care povesteşte cu însufleţire, crede în dezechilibrul fertil şi-şi doreşte să facă lucruri cât mai diferite, fără să-şi fi stabilit o destinaţie, ci fiind hotărât să descopere cât mai mult pe drum. Despre actorie, teatru, Caragiale, capcane, compromisuri, descoperiri şi atâtea altele am stat de vorbă în tihnă, în măsura în care un timp limitat poate crea senzaţia de tihnă.

Imagine din spectacolul "Emigranţii"
Imagine din spectacolul "Emigranţii"

Repet de multă vreme la un spectacol pe care îmi doream să-l fac şi să aibă premiera anul ăsta, dar nu ştiu dacă o să izbutesc – „Moftul român“, după texte de Caragiale. Seamănă cu un recital, dar poate că ar fi prea pretenţios să-i spunem aşa. Totul a început mai de mult, când am lucrat cu doamna Miriam Răducanu „Statistica“, un text mai puţin cunoscut al lui Caragiale. Apoi am făcut „Mitică“, tot în joacă. Astfel mi-a venit pofta de a face mai mult, am încercat să caut texte de Caragiale şi să le pun cap la cap, alternându-le pe cele foarte cunoscute cu cele deloc cunoscute. Aşa s-a născut „Moftul român“, la care repet încă din ianuarie şi sunt sigur că mai am de repetat, deci nu sunt sigur că va avea premiera anul acesta. Nu ştiu încă unde voi juca.

Sigur e că ţin mult la proiect şi la Caragiale în general. E un clişeu să auzi tot timpul cât de contemporan e Caragiale, dar mă feresc să spun asta, de frică să nu jignesc nişte oameni. Am jucat spectacolul la Covasna, oraş cu foarte puţini români, la Zilele Caragiale. Mă tot gândeam că o să jignesc pe cineva cu textele astea pe scenă. Nu s-a întâmplat, dar eu tot am inima cât un purice. Jucând acolo, mi-am dat seama de cât de puternic e textul şi de cât de uşor îşi poate face treaba actorul. Uneori de de ajuns să înţelegi textul şi să-l faci să fie pe înţeles, iar oamenii au reacţie, ascultă cu atenţie. Vorbim despre un spectacol fără muzică, fără decor, cu o singură situaţie de lumini, un singur actor. Porneşte de la spaţiul gol, apropo de Peter Brook, şi are un actor care trebuie să facă totul.

Ce ai căutat în textele alese?

Imagine din spectacolul "Emigranţii"
Imagine din spectacolul "Emigranţii"

Până de curând nu citisem decât nuvelele şi piesele lui Caragiale. Doamna Miriam Răducanu mi-a vorbit despre publicistica lui. Am găsit la anticariat volume cu texte incredibile. Am descoperit în ele o Românie frumoasă, de care m-am îndrăgostit. E incredibil cât îşi iubea el ţara…

Dar o şi ura în acelaşi timp… În cele din urmă, a părăsit-o.

Da, a fost un personaj controversat. Şi un scriitor genial. Cred că, pe de altă parte, un om inteligent, cum a fost el, atunci când iubeşte ceva cu toată puterea, are capacitatea de a face şi glume pe seama a ceea ce iubeşte, adică, într-un fel, să se şi detaşeze puţin. N-aş zice că ura România, ci că, dintr-un preaplin, a arătat tot, a dezvăluit-o în toate felurile ei. Mi se pare minunat că am dat de un text în care povestea cât de frumos vorbeau oamenii în Franţa despre acest „minunat regat agricol şi tânăr“. Când scrie cineva atât de frumos despre ţara ta, parcă ţi se face poftă şi mai tare să rămâi în ea.

Şi, în unele momente, chiar ai nevoie de asta!

Mie îmi place foarte mult aici şi sunt de părere că m-am născut într-o perioadă bună de trăit, într-o ţară care-ţi oferă perspective. Spre deosebire de majoritatea oamenilor de jurul meu, mie nu-mi displace România. Nu consider că am de ce să plâng: întâlnesc oameni deschişi, care-şi pun probleme… Sigur, economic o ducem rău, dar eu mă bucur de tot felul de lucruri, cum ar fi o zi ca asta. Nu mi se pare că e atât de rău.

Aud rar aşa ceva de la actori.

Da, trebuie să spun că găsesc foarte constructivă starea aia în care „te arde la ficaţi“. A fi actor, în general, impune rigori, lucruri pe care trebuie să le faci permanent. Asta face diferenţa între cei profesionişti şi cei mai puţin profesionişti. Poţi să-ţi pui rigori, să te trezeşti zilnic la 8, până duci la capăt un proiect etc. Sau se poate să fii obsedat de ce faci şi să te urmărească, aşa cum sunt eu. Eu am obsesii care mă bântuie. Se întâmplă să nu pot dormi noaptea din cauza unor lucruri care-mi place foarte mult. Uneori mă obsedează un text. Din ianuarie tot citesc din Caragiale, ceea ce se vede şi în agendele mele… Sunt genul care nu trebuie să-şi pună neapărat rigori, să repete de dimineaţă, de exemplu, pentru că tot timpul am impresia că sunt într-un exerciţiu. Mă trezesc noaptea, am spasme, spun textul în somn… Când am timp, repet la „Moftul român“. De fiecare dată mai găsesc ceva şi îmi dau seama de cât de greu e să fixezi un lucru şi nici nu e mereu constructiv. Trebuie să laşi să se întâmple, să accepţi că azi te doare capul în timp ce joci, să nu încerci să joci cum ai jucat alaltăieri. Sigur, asta nu înseamnă că uiţi ce ai dobândit până la momentul respectiv.

Revenind la Caragiale, tocmai te-ai întors dintr-un turneu internaţional cu spectacolul „D’ale noastre“. Cu ce impresii?

Imagine din repetiţiile la spectacolul "D'ale noastre"
Imagine din repetiţiile la spectacolul "D'ale noastre"

Am jucat la Paris, Londra şi Bruxelles. Ne-am dus cu o mare frică în piept, ştiind cât de informaţi sunt spectatorii de acolo şi cât de greu le e să ierte un lucru prost. Cunoscătorii, se ştie, nu iartă stângăciile la teatru. Într-un fel, e normal, căci parcă şi eu sunt aşa când mă duc să văd un spectacol. A fost foarte bine în turneu, unde am jucat pe scene mult mai mici (la Paris şi la Bruxelles) şi a trebuit să ne adaptăm şi ne-am descurcat de minune.

În jurul lui Gigi Căciuleanu s-a închegat o echipă de oameni extraordinari. Câteodată, când nu am putere la repetiţii, mă uit la ei şi mă încarc din energia pe care o degajă ei. Vorbim despre oameni foarte tineri, care nu au cum să nu te inspire. A fost o minune că s-au adunat oameni plini de energie, dornici să lucreze, neangajaţi, artişti care nu pot să aştepte să se întâmple lucrurile, ci trebuie să facă să se întâmple. E încă un merit al perioadei în care trăim: te obligă să fii creativ. Dacă stai, nu se întâmplă nimic.

Dar îţi întinde şi multe capcane.

Ştiu foarte bine.

Uneori capcana se cheamă compromis.

E un teren periculos, în care n-aş vrea să mă aventurez pentru că sunt păţit. M-am înşelat de atâtea ori. Sunt o persoană controversată, ca profesionist, deşi sună puţin arogant, şi mă bucur de controversă.

În sfera profesională, ai făcut ceva de care ţi-e ruşine?

Imagine din spectacolul "Leonce şi Lena"
Imagine din spectacolul "Leonce şi Lena"

Nu mi-e ruşine de lucrurile pe care le-am făcut. Ştiu doar că am greşit de multe ori, dar nu mi-e ruşine. Dacă aş da timpul înapoi, n-aş mai face la fel. Trebuie să mergi înainte şi să găseşti resurse. E valabil şi pentru relaţiile interumane. Cât despre teatru, atunci când fac o prostie pe scenă, prefer s-o fac cu toată credinţa. Şi câteodată se întâmplă aşa. În lumea teatrului, uneori nu-ţi permiţi să fii selectiv. Înainte acceptam aproape orice mi se propunea. Dar, când simţi că nu e în regulă, mai bine faci lucrurile din plin decât să le faci cu rezervă şi să te scuzi că le-ai făcut.

La şcoală înveţi o mulţime de lucruri, printre care şi că omul sfinţeşte locul. Asta înseamnă şi că orice spaţiu poate deveni un spaţiu teatral. Nu cred că m-am compromis profesional, am refuzat multe propuneri. Am ales să nu am mai mulţi bani, ceea ce, sigur, nu e un merit, circumstanţa a fost de aşa natură, s-au adunat lângă mine nişte oameni care mi-au deschis ochii. Am avut pur şi simplu noroc de oameni care au investit în mine şi m-au sfătuit de bine. Mă gândesc deseori că suntem ce au investit alţii în noi. Mulţi actori mari nu s-au născut mari, există oameni care au făcut eforturi ca ei să fie buni. Eu nu zic că sunt bun, dar există oameni care au investit în mine şi fără de care n-aş fi putut şti să iau decizii. Gigi Căciuleanu este cel mai mare noroc şi cel mai mare bine care mi s-a întâmplat mie până acum. L-am cunoscut la audiţie, apoi, la repetiţii, am devenit foarte rău şi acid, voiam să-i demonstrez ceva. Şi pierdeam de fiecare dată, ceea ce-mi arată ce om minunat e. Se întâmpla când lucram la „Oui ba da“. La sfârşit, mi-a dat numărul de telefon al doamnei Miriam Răducanu şi m-a trimis la ea. Am sunat-o şi mi-a devenit o a doua mamă, omul care are cea mai mare influenţă asupra mea din punct de vedere artistic. Dar vorbim despre un fenomen, în comparaţie cu care eu nu sunt artist, căci artistul e un om complet. Artişti sunt Miriam Răducanu sau Gigi Căciuleanu.

Dar tu ce eşti?

Imagine din spectacolul "L-V: 8-16“
Imagine din spectacolul "L-V: 8-16“

Un actor care poate face mai multe lucruri. Mă feresc de cuvântul „artist“, pentru că, întâlnind artişti, mi-am dat seama că e vorba de mai mult. Doamna Răducanu este o enciclopedie fantastică, un om cu un bun-gust minunat, care nu te obligă să faci nimic, care te lasă pe tine să optezi, fără să-ţi spună că trebuie să faci aşa.

Dar ai lucrat cu regizori care îţi spun că trebuie să faci aşa, şi nu altfel?

Da, bineînţeles. Se întâmplă să dai de astfel de oameni şi trebuie să ştii să gestionezi situaţia. Trebuie să fii diplomat. Eu sunt destul de dificil, recunosc. Dar, în ultima vreme, când mi se reproşează ceva îmi înăbuş tendinţa de a riposta. E una dintre rigorile pe care încerc să mi le impun. Îmi dau silinţa să mă întreb dacă nu cumva omul respectiv are dreptate.

Revenind la turneu, de ce a fost bine?

La Paris, am avut parte de ceva ce nu mi s-a mai întâmplat niciodată: peste 6 minute de aplauze fulminante. E foarte mult! Iar la Londra s-au ridicat în picioare spectatorii la aplauze, ceea nici nu se prea mai poate închipui. Şi au fost reprezentaţii cu bilete la vânzare, pe care oamenii şi le-au cumpărat, n-a fost un eveniment pentru comunitatea de români.

Succesul ăsta e o dovadă pentru „universalitatea“ lui Caragiale sau pentru cea a unui limbaj?

Este o dovadă a universalităţii limbajului lui Gigi Căciuleanu, căci este spectacolul lui, inspirat din Caragiale. El a vrut un spectacol Caragiale într-o limbă universală şi a reuşit. A venit şi cu o dimensiune absurdă a lumii, cu multe lucruri rele, dar cu un mesaj profund optimist. Este un spectacol ca noi, de-asta se şi numeşte „D’ale noastre“.

Revenind la tine, de unde interesul pentru teatrul de mişcare, care nu e deloc un punct important pe agenda facultăţii pe care ai absolvit-o?

Imagine din spectacolul "Emigranţii"
Imagine din spectacolul "Emigranţii"

Pot să spun doar că tot timpul am avut surprize plăcute de la acest instrument minunat care este corpul meu. Când eram mic, descopeream că pot face tot felul de lucruri cu el. Când jucam fotbal, aveam o foarte bună rezistenţă fizică şi eram bun. Să dansez nu m-am gândit niciodată, dar în studenţie am fost partenerul câtorva colege în coregrafiile lor. Aşa l-am întâlnit şi pe Gigi Căciuleanu, când o colegă m-a rugat să merg cu ea la o audiţie la care eu nu voiam să particip. Eram destul de mic şi venisem dintr-un oraş în care nu ţi-e dat să auzi de destulă lume, printre care şi el. Peste două săptămâni m-au sunat şi mi-au zis că am fost selectat, iar eu le-am spus că eu sunt actor şi nu vreau să fac un spectacol de dans. Dar au insistat, m-am dus să-l cunosc pe domnul Căciuleanu, care mi-a povestit că a recitit recent „Munca actorului cu sine însuşi“ de Stanislavski şi că i-ar face mare plăcere să lucrăm împreună. Modestia lui m-a cucerit. Aşa am început să aflu câte pot face cu corpul meu. Eu n-am niciun merit, e chiar o întâmplare.

Crezi în Dumnezeu?

Am fost crescut într-un spirit religios, cred cu toată convingerea în Dumnezeu. Meritele mele sunt atât de mici… Momentul lui Caţavencu din „D’ale noastre“, de exemplu, i se datorează Lui şi lui Gigi Căciuleanu, iar meritul meu e doar că l-am ascultat şi m-am pus în slujba ideilor lui. El este ca un compozitor care-ţi descompune corpul ca să ţi-l recompună.

Observ un lucru. Dacă te-ar asculta vorbind un outsider, ar crede că viaţa de actor independent în Bucureşti e foarte dulce. N-are nicio notă amară?

Să creadă! Depinde de „naturelul“ fiecăruia. Mie mi-e bine să-mi fie greu, ţine de construcţia mea, nu mă deranjează că fac un drum mai lung ca să ajung într-un punct, pentru că e posibil să văd mai multe lucruri şi, de obicei, nu fac nimic uşor. Eu muncesc pentru lucrurile pe care le fac, nu sunt un talent înnăscut. Dacă nu muncesc, sunt superficial. Nu ajung târziu la repetiţie şi rămân mereu mai mult după ce se termină. Mi-e mai uşor aşa. Sunt doar la început. E greu, dar nu trebuie să faci caz. Câteodată mănânci mai modest, câteodată te împrumuţi ca să mănânci. Dar alte lucruri sunt importante. Atâta tot. Eşti plătit prost sau foarte prost. Numai luna asta voi face două evenimente gratis, printre care un spectacol la un spital de copii şi mă bucur că s-au gândit la mine. Lucrurile se compensează cumva. E şi rău să-ţi fie prea mult bine!

Ce fel de teatru îţi place?

Îmi place să fac lucruri cât mai diferite, care să nu-mi vină mănuşă. Îmi place să fac lucruri pentru care să muncesc. Cred mult în dezechilibru. Dacă eşti într-un singur fel, rişti să nu poţi fi în mai multe feluri. E bine, deci, să-ţi păstrezi un „dezechilibru“, un loc unde nu ţi-e foarte comod.

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.