După ce şi-a luat diploma de inginer, a ales regia de teatru, care i-a devenit profesie după ce a absolvit Academia de Artă Teatrală de la Târgu Mureş, la clasa lui Tompa Gábor. De mai bine de cincisprezece ani, conduce trupa de la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, al cărui director general este din 2005. De-a lungul timpului, s-a afirmat în ipostaza de creator care are ceva de spus prin fiecare spectacol pe care-l montează. Căutările sale s-au îndreptat mai ales spre zona clasicilor, fie ei „vechi” sau moderni, de la Sofocle la Garcia Lorca şi de la Shakespeare la Alfred Jarry. Spectacolele sale şi-au găsit întotdeauna un loc numai al lor în peisajul teatral din România.
Două creaţii recente, „Neguţătorul din Veneţia”, de W. Shakespeare, şi „Caligula”, de A. Camus, au participat la ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti. Despre festivaluri, despre bucurii şi neîmpliniri în artă, despre lumea superficială în care trăim şi despre spectacolul perfect am vorbit cu regizorul László Bocsárdi în ultima zi de festival. (Interviu publicat pe 7 noiembrie 2011)
Nu am reuşit să văd multe spectacole, fiind tot timpul ocupat cu repetiţii şi cu alte treburi. Însă impresia mea e că este o ediţie bogată, cu multe spectacole de diferite tipuri. Am avut şi ceva probleme, pentru că Teatrul Naţional din Bucureşti este în construcţie şi cred că ar fi trebuit să se oprească lucrările la Sala Mare în această perioadă. Dar astea sunt mărunţişuri. Divanele au fost interesante. La unul am participat şi eu.
Dar festivalurile de teatru care au avut loc în România în ultimii doi-trei ani ce impresie v-au lăsat?
În ultimii ani am participat la puţine astfel de evenimente, aşa că nu ştiu exact ce se întâmplă. Important pentru mine este festivalul care va avea loc anul viitor, în martie, la Sfântu Gheorghe, şi anume a doua ediţie a Festivalului „Reflex”, care se va axa pe teatrul contemporan. Încercăm să aducem spectacole mai ales din centrul Europei. Mă interesează căutările de azi, care arată cum se modifică viziunea despre ce înseamnă a face teatru, căci se produce o schimbare importantă. În 2011, am fost la festivaluri la Berlin şi în Lituania. Am observat că teatrul este în schimbare şi că se merge spre o dramaturgie deschisă, fără structură clasică, şi se ajunge la spectacole care sunt mai ales un prilej de a discuta o temă. Există şi la noi încercări în acest sens, dar foarte rar găseşti printre astfel de căutări spectacole care să aibă, totuşi, caracter artistic. În alte festivaluri am văzut astfel de spectacole, interesante, bine gândite, care m-au mişcat. Nu încercau să mă înveţe ceva, ci subliniau o problemă, lăsându-mă pe mine, spectatorul, să iau o decizie. Este tendinţa actuală. Putem vorbi despre o obiectivizare a teatrului şi a spectacolului.
Pe de altă parte, există tendinţa de a aduce cât mai multe spectacole într-un festival, de a avea cât mai multe evenimente, adică o încercare de a corespunde vremurilor noastre. Dar eu simt că astfel se ajunge la o superficializare care s-ar putea să facă rău mişcării teatrale. Teatrul e legat de o anumită intimitate, de o linişte. Or, dacă ai sute de spectacole, e ca şi cum ai schimba canalele la televizor, iar la sfârşitul zilei nu-ţi mai aminteşti decât că ai luat nişte stupefiante vizuale, când ieşi din starea indusă de ele, ai uitat ce a fost, n-ai rămas cu nimic, n-ai avut o întâlnire care să te influenţeze. Cred că trebuie să evităm cantitatea. E important ca întâlnirile între oameni să se întâmple cu adevărat. Iar un om nu are cum să aibă suficientă energie pentru a asimila mai mult de două spectacole pe zi.
Aş trece acum la o chestiune personală: în momentul de faţă, regia de teatru vă este suficientă din punct de vedere intelectual şi uman?
Aş dori să mă ocup doar de regie, fără îndoială. Dar administrarea Teatrului „Tamasi Aron” este inevitabilă acum pentru mine. Este o ipostază care nu-mi place deloc, pentru că simt că foarte multe energii ale mele, multe dorinţe de a ajunge la profunzime în căutări, nu se pot realiza. Nu am nici energia, nici timpul necesare pentru a reuşi să încerc tot ce simt. Pentru mine, ideal ar fi să pot lucra o jumătate de an cu o trupă şi să fac un spectacol, ceea ce este un vis de copil. Aş avea astfel şansa să trec de ce am acumulat în mine şi să mă surprind total. Mi-ar trebui linişte şi o trupă. Visez de ani exact o stare de care ne îndepărtăm tot mai mult.
Faptul că sunt director de teatru şi de festival internaţional îmi oferă, sigur, legături cu spectacole şi oameni de teatru. E un lucru bun, desigur, dar nu ideal pentru un regizor care, dacă n-are timpul lui liber, posibilitatea să călătorească din necesitate interioară, să facă pauze când vrea, să schimbe traiectorii, să caute, nu concretizează tot ce poate. Din acest punct de vedere, nu mă simt foarte bine.
Plus că, la noi, administrarea unui teatru cere cruzime şi te implică în probleme de care ar trebui să se ocupe alţii. Un conducător al unei instituţii de cultură ar trebui să-şi folosească energia mai ales în chestiuni artistice, iar cele administrative şi economice să fie decise de altcineva. Dar, la noi, managerul trebuie să ia toate deciziile importante. Dacă artiştii ar evita să ajungă manageri, am ajunge la o situaţie foarte stranie: o conducere asigurată de tehnocraţi, ceea ce ar duce la distrugerea conceptului artistic pe care lucrează o instituţie. În Occident, directorul artistic este cel mai important, iar managerul se ocupă doar de problemele economice. Ca atare, la noi artiştii fac un sacrificiu extraordinar pentru ca aceste poziţii să nu fie ocupate de tehnocraţi, pentru a putea apăra instituţiile. Există pericolul ca artiştii să păşească înapoi de la conducerea teatrelor şi să vină în locul lor alţi oameni, total rupţi de mişcarea artistică. Aşa că şi eu mă simt forţat să intru în acest joc.
Un joc care vă aduce şi bucurii.
Nu ies din joc, pentru că din 1995 încoace am posibilitatea să conduc o trupă, chiar dacă nu eram director la început. Am fost coordonator artistic când directorul teatrului era un actor care mi-a dat mână liberă. Vremurile acelea au fost o copilărie fericită, când eram liber. Nu mulţi au posibilitatea de a lucra cu o trupă mai mult de cincisprezece ani. M-am hotărât să candidez la postul de director de frică să nu se destrame trupa. E o satisfacţie minunată – teatrul este închegat, are personal artistic şi tehnic de mare calitate şi o relaţie bună cu spectatorii din oraş. Au fost foarte interesaţi de Festivalul „Reflex”, vin la spectacolele noastre… O informaţie interesantă: Sfântu Gheorghe este oraşul care se clasează primul în ceea ce priveşte gradul de diversitate culturală în România, raportat la numărul de locuitori. Arta este la ea acasă în Sfântu Gheorghe, un orăşel cu 60.000 de locuitori şi trei teatre: „Tamasi Aron”, „Andrei Mureşanu” şi Teatrul Fizic Studio M. Mai e şi trupa de dans popular „Trei Scaune”, care face spectacole tip teatru. Oraşul are şi galerii de artă foarte moderne şi mulţi tineri care fac muzică. La facultăţile de teatru din Cluj şi Târgu Mureş, cam 60% dintre tinerii admişi sunt din Sfântu Gheorghe. Aceste energii bune se datorează, pe undeva, şi teatrului nostru. Din acest punct de vedere, sunt un om fericit.
Dar urmează vremuri grele, cu legi care nu apără actul artistic, ci raţiunea economică. Când a izbucnit al Doilea Război Mondial, şi Anglia se confrunta cu probleme economice grave, ministrul Finanţelor a venit la Winston Churchill şi i-a spus: „Avem probleme mari, nu putem acoperi tot. Va trebui să renunţăm la finanţarea culturii”. Churchill i-a răspuns: „Atunci, pentru ce luptăm?”. E foarte posibil ca în prezent, importanţa culturii să fie trecută cu vederea la nivelul la care se iau decizii legate de legi. Şi problema este că mişcările artistice majore se construiesc greu, în timp, şi cu voia lui Dumnezeu. E uşor să retezi ceva ce a crescut încet. Tai un copac de 100 de ani dintr-un parc pentru că-ţi trebuie spaţiul acela pentru un WC public? În spectacolul „Neguţătorul din Veneţia”, prezentat şi în festival, există un pasaj important în care se vorbeşte despre muzică, dar putem considera că este despre artă în general. La un moment dat, un personaj îi spune altuia că n-are chef deloc de muzica pe care-o ascultă. „Da, pentru că eşti obosită”, îi răspunde soţul. Şi îi explică în continuare: omul care nu se bucură de organicitatea muzicii, de frumuseţea ei, are sufletul negru şi e periculos. Este un fragment care apare brusc în text, fără să aibă de-a face cu întâmplările din poveste. Mi se pare cea mai importantă idee din spectacol. De altfel, la Shakespeare, apare întotdeauna un fel de melancolie, de poezie. Melancolia noastră faţă de iraţionalul vieţii este esenţa textelor shakespeariene. Viaţa noastră iraţională este şi îngrozitoare, şi frumoasă.
Şi cum legăm această idee de „Caligula”?
Geniul lui Albert Camus vine şi din construcţia unor astfel de idei. De la el se aude strigătul unui om exasperat din cauza direcţiei în care se îndreaptă lucrurile în lume. Dictatorul înspăimântător vrea să forţeze lumea să înţeleagă esenţa vieţii. Cu puterea pe care a primit-o, acest om bolnav se dezvăluie brusc ca fiind omul cel mai curat din poveste: ştie că cea mai importantă ar trebui să fie dragostea, că avem de-a face cu momente care ar trebui calculate, dar care sunt iraţionale şi n-au sens în existenţa de zi cu zi a omului. Dacă nu pot să am luna, dacă dragostea nu poate fi cea mai importantă, ce sens are să mai trăiesc? asta întreabă Caligula. De fapt, vedem în toată piesa cum personajul principal îşi organizează moartea. De ce? Complicat de răspuns şi aici intervine geniul lui Camus. Nu pot veni cu o simplă explicaţie. Marele merit al textului este că reuşeşte să scormonească în adâncul sufletului, unde se ascund sentimentele noastre de adolescent. Trezeşte adolescentul din fiecare, un adolescent pe care-l recunoşti în fiinţa acestui om crud, nebun, căruia nu-i pasă de ce chinuri provoacă, fiindcă totul e ambivalent şi ambiguu în viaţă. La un moment dat în piesă, o siluieşte pe soţia unuia dintre senatori şi acolo se spune că, uneori, lucrurile sunt aşa, că dragostea cuprinde şi un viol. Da, şi cel mai gingaş moment are un pic de violenţă, dacă e adevărat. Textul cuprinde o înţelepciune extraordinară.
Cum să nu fiu fericit, cânt am ocazia să lucrez aşa ceva? Sunt un om fericit, sunt absolut sigur. Dar cu cât mă simt mai fericit în teatru, cu atât sunt mai îndurerat de preţul plătit. Dar, vorba cântecului şi a Scripturilor, ca să ajungi la îngeri trebuie să treci prin iad. După moarte, Mântuitorul s-a dus întâi jos, în iad, şi după aceea s-a înălţat la Ceruri. Clipele extraordinare costă enorm. Teatrul este ambiguu ca religia. Iar creştinismul nostru este atât de ambiguu şi atât de crud, de fapt… Prin urmare, cei mai mulţi oameni încearcă să evite partea care nu le place. De mult am impresia că există foarte puţini care simt ambiguitatea şi complexitatea creştinismului. Simone Weil, scriitoare evreică, a lăsat cele mai incredibile gânduri despre Mântuitor.
Apropo de dimensiunea religioasă, oare îndepărtarea teatrului de arhetipuri de orice natură (despre care a vorbit şi Andrei Şerban în conferinţa susţinută la FNT), este reversibilă? O reapropiere de arhetip ar fi o nouă şansă?
Cred că întotdeauna vor exista creatori care tocmai pe acest fundal vor reuşi să facă lucruri importante. Vor putea găsi şi în această lume superficială arhetipurile, ca atunci când, oricât de adâncă e apa, observi pe fundul mării luminile acoperite de straturi groase. Tocmai aşa putem formula ce înseamnă un creator adevărat. Este cel care ajunge la arhetipurile care nu se schimbă niciodată. Dacă ele ar dispărea total, noi am pierde atracţia pământului şi am zbura peste tot în cosmos. Dar câtă vreme există această atracţie, această forţă care ne ţine la pământ, există şi arhetip. Totul este să-l recunoşti. Şi poate că în vremea noastră e din ce în ce mai greu, dar nu cred că această construcţie a lumii s-ar putea încheia şi transforma în altceva.
Dar spectatorul mai poate detecta arhetipuri?
Trăim într-o lume superficială, bombardată de informaţii nenumărate, care ajung la noi în acelaşi timp. Ca atare, majoritatea nu au energia de a căuta, de a separa, de a găsi. Dar este posibil să găseşti, şi artiştii găsesc. Însă opera de artă este ca o explozie care durează o clipă. Este ca atunci când Marea Roşie s-a despărţit în două pentru cât timp au trecut evreii prin ea. Aşa este arta. Ea opreşte mersul vremurilor. Dacă un spectacol opreşte timpul nostru cotidian o secundă, dacă ne provoacă un şoc, atunci el are sens şi se întâmplă cu adevărat. Astfel de momente n-au fost niciodată foarte lungi, deşi poate că odinioară erau mai lungi. Când trăia Mozart, muzica lui erau un gen popular, uşor, populist. Pentru noi, azi, muzica lui este de înaltă calitate, extraordinar de subtilă.
Dar teatrul de înaltă calitate ce ar însemna, pentru dvs.?
Cred că noi, cei care facem teatru, nu suntem normali, de vreme ce căutăm absolutul. De câţiva ani, am ajuns la o concluzie exagerată: dacă un spectacol nu este genial, e rău. Dacă mă uit la un spectacol cu probleme, al meu sau al altcuiva, mă enervez. Pentru mine, teatru de calitate înseamnă bogăţie de sensuri exprimată cât mai simplu posibil, adică ceva irealizabil. Dar eu sper mereu că va veni o zi când voi realiza acest spectacol. Atunci, toţi cei care vor fi acolo – artişti, tehnicieni, spectatori, eu – vor trăi o explozie şi vor ajunge în rai. N-o să fie nevoie să mai trăim.
Print