Alexandru Bumbaş    

Punându-şi în evidenţă din ce în ce mai mult şi mai des talentul de regizor, actorul Horaţiu Mălăele montează pe scena Atelier de la Teatrul Naţional, „Lecţia” lui Eugene Ionesco.

     Mărturisesc de la început că spectacolul a fost o surpriză foarte plăcută, întrucât, aşteptându-mă la o montare ancorată în contemporan, menită să reflecte sistemul de învăţământ corupt şi pervers din România, am asistat, de fapt la o lecţie teatrală despre sensul vieţii. Mai bine spus, despre lipsa de sens a ei, despre incapacitatea de comunicare, despre elucubraţiile pseudo-ştiinţifice ridicate la rang de valori universale şi, nu în ultimul rând, la o lecţie de artă a actorului.

     Mălăele îşi plasează cele 3 personaje într-un decor care îi şi aparţine; un spaţiu fără limite în centrul căruia se află  o „masă-sicriu” care devine spre final, cufăr al fetişurilor Profesorului. La această masă sunt aşezate două scaune asemănătoare unor tronuri, spaţiu în care Eleva va încerca să descopere tainele matematicii, ale limbilor şi limbajului, şi totodată va descoperi şi taina morţii. Spaţiul ca atare sugerat de regizor, repetitivitatea acţiunilor şi totodată faptul că cele trei personaje au feţele pudrate cu mult alb, m-au dus cu gândul la ideea că asistăm la o „lecţie în iad”. Un iad în care, căzute din timp şi din spaţiu, trei personaje-fantomă (Profesorul, Eleva şi Bucătăreasa) retrăiesc la infinit aceleaşi momente absurde şi lipsite de sens, care le-au guvernat cândva, viaţa.

     Horaţiu Mălăele, regizorul şi scenograful piesei, este totodată şi actorul care interpretează Profesorul; un personaj cu care Mălăele pendulează între senilitate şi luciditate, între nervozitate şi calm morbid, flascitate şi vigurozitate masculină şi totodată, un personaj care pe cât de plin este de sensuri, pe atât de gol este în trăiri. Dincolo de comedia neagră ce ni se sugerează, am sesizat un moment cu adevărat sensibil, marcă a unui artist  complex: în timp ce Profesorul îşi enunţă într-un mod alert şi sufocant teoria absurdă şi lipsită de logică despre originile limbajului şi ale sunetelor, pe fundal spectatorii aud aria „Nessun dorma”. Finalul acesteia, versul „Vincero!”, culminează cu sfârşitul teoriei enunţate de bizarul Profesor. Se aud aplauze, aplaudă şi sala, însă rămâne întrebarea: CE anume aplaudăm? CE anume sau PE CINE a învins Profesorul? Fără îndoială ca absurdul e comic, lipsa de coerenţă şi logică e comică, jocul impecabil al lui Mălăele e comic, însă în fond, ne aplaudăm pe noi în faţa absurdului vieţii.

     Aylin Cadîr, în rolul Elevei, izbuteşte un personaj complex aflat la incidenţa dintre naivitate tâmpă, prostie monumentală, retard mental, isterie şi hiperexcitabilitate, jucărie erotică şi, nu în ultimul rând, falsitate. Fascinată de zgomotul produs de trecerea trenului şi în acelaşi timp răpusă de o aparentă durere de măsea, Eleva în interpretarea lui Aylin Cadîr reuşeste să irite, să enerveze, dar în acelaşi timp să şi seducă. Este revelator pentru natura personajului, momentul în care Profesorul îi dictează acesteia lecţia: cuvintele pe care le aşterne pe foaie, scot la contactul cu creionul un scârţâit teribil care întinde la maxim nervii Profesorului, dar şi pe cei ai spectatorilor. Incapabilă sa asimileze termeni, concepte şi idei (lipsiţi şi ei de sens), Eleva face din procesul de învăţare o scârţâială teribilă, semn că legătura ancestrală între maestru şi discipol s-a rupt.

   Personajul cel mai enigmatic este, fără îndoială, bucătăreasa Marie, interpretată de Natalia Călin. Actriţa reuşeşte să contureze un personaj aparte, singurul neuman, rupt din contextul acţiunii; prezenţă sinistră şi generatoare de nelinişti, Marie se mişcă precum un manechin şi pare că este singura care deţine secretul întâmplărilor: „matematica duce la filologie, filologia la filosofie şi filosofia la… crimă”.  Devenită complice la crimele repetate ale profesorului, Marie este şi cea care ne revelează natura acestuia: într-un acces de furie ea îi dă jos sacoul, sacou care se transformă într-o cămaşă de forţă. Mai mult decât atât, este şi cea care acceptă situaţia absurdă în care se află alături de stăpânul său şi îl ajută pe acesta să mascheze şi să ascundă repetatele crime. De fapt, avem de-a face cu o singură crimă; cea care l-a şi adus pe Profesor în pragul nebuniei şi cea care se repetă la nesfârşit, aşa cum ne-o arată şi Mălăele într-un deznodământ revelator – finalul spectacolului reia „imagini-cheie” la care asistaserăm până atunci (sosirea Elevei, dezvăluirea nebuniei Profesorului şi, evident, crima).

     Comedie neagră, dramă sau pur şi simplu act artistic fără tendinţe teziste de modelare socială, „Lecţia” lui Horaţiu Mălăele este din punctul meu de vedere, o reuşită actoricească şi totodată regizorală.

     În ce măsură, însă, lecţia lui Mălăele are loc cu adevărat într-un iad metafizic (imaginat de toţi, dar nedescoperit de nimeni) sau are loc în realitatea cotidiană, este greu de descifrat întrucât avem de-a face cu un text aparţinând lui Eugene Ionesco – unul dintre puţinii dramaturgi capabili să „hipercondenseze” realitatea imediată. Şi, totuşi, aşa cum spunea cândva Sartre: „Iadul sunt ceilalţi!”.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print