Cea mai mare bucurie e atunci când pe neașteptate se reia un spectacol care te-a marcat și nu oricum sau oricând, ci chiar la începuturi. E ca și cum (să presupunem prin absurd că ar fi posibil) s-ar relua spectacole-legendă din teatrul românesc, al căror nume ne zboară pe la urechi, dar pe care foarte puțini au prins ocazia și vârsta să le vadă. Farmecul și, în același timp, dezavantajul teatrului sunt repetabilitatea limitată în timp și perisabilitatea continuă. Cum ar fi să te poți întinde pe canapea, într-o după-amiază friguroasă de duminică, și să dai play spectacolului tău preferat? Teatrul Național din București ne-a făcut o surpriză pe măsură la începutul lunii februarie când a decis să readucă pe scena de la Sala Pictură de data aceasta, spectacolul „Două loturi” în regia lui Alexandru Dabija, care a avut premiera în 2012.
Reluarea unei montări după I.L. Caragiale în plin scandal politic, într-un context social puternic inflamat, într-o stare febrilă de incertitudine, a fost o decizie dacă nu înțeleaptă, atunci cu siguranță interesantă, căci pentru un moment ne-am dat seama că realitatea românească actuală a întrecut până și imaginația lui Caragiale. O altă revelație e cea a blestematului „viceversa”, cu toate nuanțele și subînțelesurile lui, care continuă să încurce și să descurce după legi nescrise. „Călătoria” lui Lefter Popescu în căutarea biletelor câștigătoare seamănă cu strădania noastră de toate zilele pentru corectitudine și demnitate. El bate drumurile din cartier surescitat și scos din minți, iar noi batem străzile. Caragiale parcă zâmbește cu perfidie și ne dă de înțeles să nu-l mai compătimim atât pe domnul Lefter Popescu, căci e creat după chipul și asemănarea noastră, a omului de rând care visează la eliberarea din mizerie, din sărăcie, din lanțurile a tot ce nu-i face plăcere. Imediat după găsirea biletelor, primul gest simbolic al lui Lefter Popescu este să-și compună cu trufie și fericire demisia pe care o semnează apăsat și profund satisfăcut: de azi înainte este propriul său șef. Pe de altă parte, relaxarea și nonșalanța cu care Șeful primește bucata de hârtie eliberatoare, anunță clar căderea zdrobitoare care îl așteaptă pe abia anunțatul câștigător al marelui premiu.
Lefter Popescu (Gavril Pătru) nu are timp să se bucure de ceea ce i se întâmplă, căci imediat i se și ia darul fericirii. Nici bine nu află că s-a abătut norocul asupra lui, că dna Popescu (Nicoleta Lefter) îl anunță că i-a vândut haina în care se aflau biletele cu pricina pentru niște farfurii. Drama din viața acestor personaje apare când încep să trăiască pe muchie de cuțit, cu doar un strop de speranță în suflet care îi împiedică pentru un scurt timp să nu alunece în nebunie curată. Lefter Popescu știe că de fel nu are noroc, dar asta nu-l împiedică să urle prin cartier „am să le găsesc!”. Spectacolul lui Alexandru Dabija are un ritm perfect, cu momente de suspans care îți taie respirația, la care se adaugă atmosfera stranie care parcă e decupată dintr-un thriller á la David Lynch.
Esențele personajelor păstrează natura caragialiană, însă exteriorul lor – de la machiaj, costume, gesturi, expresivitate – poartă însemnele lui Alexandru Dabija, care se impregnează atât de bine la nivel vizual și senzorial, oferind o experiență dacă nu unică, cel puțin originală, asupra lui Caragiale. În universul său, imaginat împreună cu Helmut Stürmer, fericirea și eliberarea nu sunt posibile. Pe chipurile albe, cu ochii conturați de tuș negru, în stil expresionist, nu se poate așeza zâmbetul, ci doar un rânjet visceral, vecin cu nebunia. Cartierul e ca un vortex care parcă a aspirat în măruntaiele sale cele două bilete către fericire și, de câte ori te apropii de ele, de atâtea ori turnanta se învârtește și se pierd prin cine știe ce buzunare, pentru ca apoi, printr-o ironie a sorții, să fie găsite în cel mai la îndemână loc cu putință, la serviciu, pe unde domnul Lefter Popescu, cuprins de frenezie, a refuzat să mai calce.
Chivuțele (Ana Ciontea, Ilona Brezoianu, Eliza Păuna) urcă și coboară scările cu boarfele la subraț, funcționarii publici sunt într-un continuu du-te-vino ca niște personaje kafkiene uniformizate, dna Popescu și-a pierdut complet mințile, Lefter Popescu repetă obsesiv cuvântul damnării „viceversa”, în timp ce Marius Manole, povestitorul, încheie acțiunea în același stil cinic în care a purtat-o pe umeri întregul spectacol, fără ca măcar să-ți dai seama că există un personaj care decupează scene, reglează ritmul, îți dă ponturi și „rotește” universul acestor personaje captive într-un vortex al destinului nefericit… Nu e o imagine care să-ți provoace râsul, și totuși, la ultima reprezentație, actorii și-au asumat o „cioacă”, la care publicul a reacționat ca atare. Replica lui Lefter Popescu imediat după „viceversa” a fost „Altă întrebare!”, o sintagmă deja virală în zilele astea.
„Două loturi” revine cu o prospețime pe care i-o conferă chiar atmosfera din societatea românească actuală, în care opera lui Caragiale nu numai că este actuală, ci pe alocuri chiar depășită de realitatea noastră fantastică. Parcă tot un fel de „viceversa”, un cuvânt magic spus cu zâmbetul pe buze și care întoarce destinul împotriva noastră, ne aruncă într-o lume întunecoasă, rece și macabră, asemănătoare celei din spectacol, din care nu mai găsim drumul de întoarcere.
Teatrul Național București
„Două loturi” de I. L. Caragiale
Regia: Alexandru Dabija
Decor: Helmut Stürmer, asistent Andrada Chiriac
Costume: Liliana Cenean, asistent Irina Moscu
Ilustrație muzicală: Alexandru Dabija
Asistent regie: Patricia Katona
Mișcare scenică: Florin Fieroiu
Distribuție:
Chivuțele: Ana Ciontea, Corina Moise/Ilona Brezoianu, Eliza Păuna
Dl. Lefter Popescu: Gavril Pătru
Dna. Popescu: Nicoleta Lefter/Valentina Zaharia
Povestitorul: Marius Manole
Dl. Căpitan Pandele: Mădălin Mandin
Dl. Georgescu – Șeful: Mihai Munteniță
Dl. Comisar Turtureanu: Daniel Hara
Vânzătorul de ziare: Ionuț Toader
Bancherul: Dragoș Dumitru
Mitică, Aprodul: Axel Moustache, Eduard Cârlan
Polițistul Călău: Marcel Bălănescu
Print