Fie că vorbim de Lecţia, Poiana boilor, Revizorul, debutul în regia de film cu Nuntă mută, sau Leonce şi Lena, Horaţiu Mălăele construieşte acelaşi univers de basm caricaturizat, iar textul, indiferent că e semnat de Ionesco, Cehov, Gogol, Lustig sau Büchner este doar ecuaţia, legea fizică după care se urneşte ansamblul caricatural.
Caricaturizarea basmului se face prin răstălmăcirea structurii lui Propp, aruncând pe alocuri în ceaţă personajele şi ambiguizând motivaţia deciziilor lor. Nu există în acest caz bine sau rau, ci doar o maşinărie a continuităţii în care sunt prinşi doi îndrăgostiţi (prinţul Leonce şi prinţesa Lena), fiecare fugind de acasă pentru a nu se căsători cu cineva necunoscut.
Până să se îndrăgostească, Leonce (Lari Giorgescu) este un amestec de viaţă plictisită, nihilism şi revoltă romantică, confesată din când în când publicului. Lari Giorgescu ştie să conducă cu farmec textul scenic în registre diferite, chiar cu trimiteri discrete in zona clovneriei si a imitaţiei lui Horaţiu Mălăele. Lena (Crina Semciuc – nominalizată la premiul UNITER pentru debut) e undeva în sferele atât de înalte ale naivităţii şi inocenţei, încât cele două trăsături ajung să se confunde, dând astfel naştere unui efect comic şi adolescentin-empatic deopotrivă. Se poate spune despre Crina Semciuc că e simpatică în această partitură, dar o nominalizare la Premiul UNITER pentru debut e mai mult decât un privilegiu, ţinând cont de anvergura rolului. De remarcat prestaţia lui Bogdan Cotleţ în rolul lui Valerio, ludic, şarmant, aproape eclipsându-l pe Leonce (Lari Giorgescu). Leonce, Lena, Valerio şi Doica sunt exponenţii fugii şi revoltei la nivel textual şi revoluţiei, răsturnării a ceea ce e prestabilit, la nivel conceptul.
De partea cealaltă, toţi din regat sunt slugarnici regelui de Popo (Gheorghe Dănilă), indiferent de decizii. Scrisă într-o perioadă de afirmare a ideilor naţionaliste, Büchner irumpe în acest caz cu satirizarea monarhiei, regele fiind aici un caraghios fără seamăn.
Incapabil de a-l aduce pe fiul său Leonce acasă, monarhul, exponent al continuităţii şi al perpetuării unui regim politic, ştie doar să învârtă mecanismul: o maşinărie care seamănă cu un prinţ şi cu o prinţesă şi care ar putea simula căsătoria celor doi. Regele de Popo era interesat să nu se compromită, prin învârtirea mecanismului şi perpetuarea simulacrului. Doar că în spatele acelei maşinării, sub măşti, se dovedesc a fi chiar Leonce şi Lena.
Büchner, cuprins de ideile epocii, se revoltă împotriva monarhiei, a inerţiei ordinii prestabilite, fiind pe undeva adeptul revoluţiilor. Finalul conceput de Mălăele este al continuităţii, dar cu prinţul Leonce.
Atmosfera atemporală este alterată uneori de glumiţe şi trimiteri de genul “am auzit că trăiţi bine! Aşa vă trebuie… încă cinci ani de acum!” ori de oficierea căsătoriei la final de către un preot ce frazează a la Gigi Becali. Aceste trimiteri suspendate, în afara efectului comic imediat, tind să paratizeze uneori ansamblul de basm.
Conceptual, promisiunea vieţii post-revoluţie, de sorginte romantică şi dusă apoi la extrem în socialism, nu l-a cuprins pe Mălăele în abordarea acestui spectacol, mergând într-un fel paradoxal pe dreptul la continuitate (expus de Ortega Y Gasset) dar şi pe ideea ionesciană de mecanism în gol, aferentă şi revoluţiilor.
Spectacolul Leonce şi Lena rămâne astfel o revoluţie întru continuitate, revoluţie a cărei naivitate e tuşată caricatural, chiar gros şi derapat uneori, dar care poate confirma politic, discuta estetic şi avea succes în zona comică.
Print