E dramaturg, actriţă şi, câteodată, îşi şi regizează piesele. Este, cu siguranţă, unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi contemporani, în ţară şi nu numai, iar poveştile ei au o căldură şi o forţă delicată cu care puţine dintre piesele dramaturgilor autohtoni s-ar putea lăuda. Am descoperit-o prima dată, ca scriitoare, atunci când am văzut „Jocul de-a adevărul” la Teatrul Metropolis din Bucureşti şi n-am uitat nici acum „lacrimile de pinguin”. De-atunci am tot redescoperit-o cu aceeaşi plăcere. Cel mai recent spectacol pe un text de-al ei este una dintre premierele acestei toamne de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, „Felii”, cu Ofelia Popii. O poveste cu şi despre Lia Bugnar…
O să te rog întâi să schiţezi o piesă de teatru în care Lia Bugnar să fie personaj principal.
În toate piesele mele eu sunt într-un fel, personaj principal. I-adevărat că şi personajele secundare tot eu sunt. Chiar şi figuraţia, deşi în piesele mele nu există figuraţie. Tot ce scriu vine din memoria mea afectivă şi din viitorul meu afectiv.
Cum a început povestea ta în teatru?
Ca la mulţi alţii. Am intrat la şcoala de teatru (secţia actorie), şcoala de privilegiaţi, unde te bagi mult în seamă tu pe tine şi îţi permiţi luxul de a fi foarte atent la cei din jurul tău şi la cei din îndepărtatul tău. Am vrut să mă fac actriţă dintotdeauna, dar nu mi se pare nimic ieşit din comun în asta. Adică impresia mea sinceră e că toţi oamenii vor, undeva în adâncul lor, să se facă actori. Unii vor mai mult, alţii mai puţin, unii sunt mai insistenţi pe ideea asta, altora li se pare nerealist să se încăpăţâneze într-un vis care sună destul de infantil cumva: “Eu când o să mă fac mare vreau să fiu o mare actriţă”. Mare parte din oameni nu încearcă să se facă actori doar pentru că au bun simţ. Mulţi dintre cei care ne facem actori ar fi fost mai bine să ne facem altceva (nu vorbesc de cei “cu stea”). De-asta nu mi se pare nimic de povestit. Eu sunt dintre cei care şi-au permis să nu se maturizeze, asta-i tot. M-am manifestat “artistic” de timpuriu, dar şi asta facem toţi într-un fel sau altul, până la urmă. Fiecare copil e deosebit în felul lui, inexplicabil e cum se aglomerează planeta de adulţi anoşti după aceea.
Crezi? Eu n-am vrut niciodată să mă fac actriţă când eram mică…
Faptul că cineva crede că toată lumea voia la un moment dat să facă actorie spune mai multe despre el decât orice alt răspuns (naivitatea lui şi un soi de idealizare a ceea ce face)…
Atunci, cum şi de ce a continuat povestea (şi) în scris?
Din narcisism. Nu-mi ieşea cu actoria (am scăpat cam dezorientată din şcoală, cred că fusesem mult prea atentă la mine şi mult prea puţin în afara mea) şi am găsit o cale de a mă exprima altfel. Tăcut, umil, pe bară, nu mi s-a părut o opţiune (treabă care nu-i un motiv de laudă, dimpotrivă, cred că doar cei cu adevărat deştepţi şi armonioşi pot să stea în banca lor fără să li se pară că le merge prost).
De ce fel de texte crezi că au nevoie în acest moment dramaturgia românească şi publicul românesc?
De toate poveştile care nu s-au scris înca şi aşteaptă, nespuse, undeva.
De ce fel de texte ai nevoie tu, ca actriţă?
De poveşti (observi că evit cu încăpăţânare cuvântul „text”, mi se pare mort) cu oameni care chiar te pot convinge că există şi te pot face fie să-i iubeşti, fie să-i deteşti, fie să vrei să le dai un telefon.
Şi care e diferenţa dintre un text şi o poveste?
Un text e format din cuvinte, o poveste e formată din sentimente şi păţanii care stârnesc cuvinte.
Ce înţelegi prin poveste/text viu? Sau, mai exact, când o poveste e moartă?
Când textul e viu, are dreptul să se numească poveste. Când povestea e moartă, putem s-o descalificăm şi s-o numim text.
Textul e inofensiv, nu-ţi face nimic. Povestea te face să râzi cot la cot cu nişte oameni pe care nu-i cunoşti şi să consumi pachete de şerveţele pentru a şterge muci catharsici. Hamlet a făcut cel mai bine demonstraţia asta, în scena de teatru în teatru.
Cât de confortabil te simţi, ca actriţă (şi regizor), în rolul de dramaturg şi cât de confortabil te simţi, ca dramaturg, în rolul de actriţă?
Schizofrenia mea e perfect funcţională, nu mă deranjează nimic din ce fac altădată, atunci când mă hotărăsc să fac ceva. Problema e ca mă hotărăsc încetinel.
Ce e cel mai important atunci când scrii un text pentru scenă? Să fie actual? Să fie credibil? Să placă publicului? Să le placă actorilor? Etc.
Să fie viu şi să se strecoare în sufletul spectatorului. Nu trebuie neapărat să-i placă celui care-l vede. Trebuie să-l implice la nivel afectiv.
Cum şi cât se împacă (sau se ceartă) „a scrie”, „a juca” şi „a regiza”?
Dacă aş fi o actriţă extrem de ocupată, o scriitoare prolifică şi un regizor harnic poate ar exista conflicte. Aşa, e loc pentru toate şi, dacă vreau, pot să mă apuc şi de pian. Oricum, regia mi se întâmplă rar şi pur accidental. Din fericire mă refac instantaneu.
Cum ai defini (o definiţie personală) dramaturgia contemporană (românească)?
Cred ca mulţi dramaturgi de azi scriu teatru nu pentru publicul nostru, ci pentru cel de pe-afară. Ca şi scenariştii de film. Le şi iese, dovadă succesele internaţionale şi mai micul succes local. Ca excepţii, îmi plac foarte tare Mimi Brănescu, Gabi Pintilei şi Peca Ştefan. Ordinea e pur întâmplătoare.
Cum ai descrie teatrul românesc contemporan?
Nu mi-aş permite să-l descriu. Pot să spun doar că mie îmi place la teatru. Găseşti de toate pentru toţi.
Ce te deranjează la sistemul teatral de la noi? Ce nu funcţionează şi ce ai schimba?
Nu mă deranjează nimic. Funcţionează la fel de bine sau prost ca orice altceva din peisajul nostru. N-aş schimba nimic, teatrul se schimbă singur când simte nevoia. Faptul ca sălile de teatru sunt pline e o dovadă că merge.
Ce te deranjează la lumea din jur?
E grav că nimic?
Scrii (joci) ca şi când teatrul ar fi „oglinda lumii” în care trăieşti?
În care trăiesc eu, da. Dat fiind că lumea se vede atât de diferit prin ochii fiecăruia dintre noi, ceea ce scriu eu oglindeşte ce văd şi simt eu.
Cum ar arăta lumea cea mai bună (ca să nu zic perfectă) pentru tine? Şi teatrul…
Lumea perfectă pentru mine ar fi cea în care oamenii nu ar mai trebui să facă lucruri atunci când nu vor şi, mai ales, lucruri pe care nu le vor, doar ca să aibă ce mânca. Teatrul ideal ar fi un teatru plin de Mălăieli, Mariene Mihuţe, Ştefani Iordachi, Dorine Chiriache, Ofelii Popi, Mariuşi Manoli, Vlazi Ivanovi, Marii Buze etc.
Ce e pentru tine teatrul?
Ştiu că nu sună deloc bine, am fost somată de Voicu Rădescu (patronul Teatrului Luni de la Green Hours) să nu mai afirm „tâmpenia asta”, dar eu, dacă sunt întrebata, o zic din nou: teatrul pentru mine e un hobby. Adică îl fac strict pentru plăcerea mea. Nu mă obligă nimeni şi nimic.
Print