Teatrul şi timpul au o relaţie foarte specială. Oricât ar încerca teatrul să fie de rebel, de independent şi de egoist, ca într-o poveste de iubire neîmpărtăşită, transformată în obsesia posesiunii cu orice preţ, timpul se agaţă mereu de spatele lui, îl domoleşte, îl înţelege, îl ocroteşte şi îi redă înţelepciunea de a fi cumpătat, domol şi tandru. Sunt un cuplu, o familie, un copil şi un părinte, doi amanţi, sau poate gemeni, sau poate suflete pereche. Teatrul şi timpul se iubesc până la ură şi se urăsc din prea multă iubire. Dar teatrul fără timpul său e trist, blazat şi monoton. Teatrul împotriva timpului său e îndrăzneţ, revoltat, ca un scrâşnet din dinţi. Iar teatrul timpului său e iubitor, cald, ca mângâierea unei lacrimi pe obraz.
„Livada de vişini” de A.P. Cehov este o piesă care nu se lasă uşor scoasă din timpul pentru care a fost scrisă. Temele universale au forţă şi sens deplin într-un timp dat. Cel pe care autorul l-a fixat ca fiind cadrul ideal. Momentul de extincţie dureroasă a unei lumi, naşterea căznită a uneia noi, sunt greu de transmutat din matca lor. Pentru „Livada de vişini” spiritul timpului e mai important decât chiar spaţiul, „sufletul rus” sau „atmosfera cehoviană” şi orice alte sintagme folosite des şi cu prea multă lejeritate. Sunetul de topor lovind trunchiul copacilor nu poate fi înlocuit cu bâzâitul unor lame motorizate care macină rapid lemnul şi îl transformă în rumeguş. Dulapul cel de o sută de ani nu poate fi din placaj, cumpărat de la IKEA. Scrisorile care vin de la Paris nu pot fi mailuri. Bancnotele mari şi monedele de aur nu pot fi carduri de plastic, aşa cum Charlotta Ivanovna nu poate fi o bonă filipineză.
Spectacolul montat de Andrei şi Andreea Grosu la Unteatru se află la jumătatea drumului dintre timpul clasic şi o actualizare care până la un punct nu este deloc forţată. Este o încercare precaută de a scoate povestea dintr-un timp fix, fără a preciza un altul nou. Nu este o translocare temporală violentă, ci o foarte precaută speculaţie. Ritmul spectacolului este un crescendo abia sesizabil care explodează, însă, înainte de punctul culminant. Cele patru acte ale piesei par patru epoci pe care acţiunea le traversează – la început nimeni nu se grăbeşte, totul e făcut pe-ndelete. În actul doi aerul începe să vibreze uşor. Iar în actul trei măsura e cu puţin depăşită – pe ritmuri disco, în lumina intermitentă colorată, balul se transformă într-un party în care muzica ia locul tensiunii, replicile se pierd printre versurile cântecelor, iar verdictul nu mai cade ca o lamă de topor. Abia în actul patru, în lentoarea unei timp ca o metaforă a unei lumi post-apocaliptice, se resimte efectul undei de şoc. Echilibrul ecosistemului numit „Livada de vişini” nu este cel mai stabil. Măsura a fost puţin forţată, iar stridenţa rupe ţesătura fină a pânzei de păianjen a structurii.
Î
n ceea ce priveşte personajele, ponderea este o adevărată surpriză. Nu simţi că există personaje principale. Ranevskaia nu este eroină şi nici Lopahin anti-erou. Impresia este cea a unui personaj colectiv în care există câteva momente de focus asupra unuia sau a altuia. Atmosfera nu este lăsată să câştige tensiune pentru că sunt momente întregi în care rumoarea generală acompaniază discursul unui personaj sau dialogul altora. E o senzaţie clară de galop peste punctele nodale din text. În încercarea de a evita cărările bătătorite, potecile inventate, pe cât de surprinzătoare şi de efect, nu duc, însă, la destinaţia dorită. În jocul Mihaelei Trofimov (Ranevskaia) există o degajare dusă până la capăt. Măştile personajului sunt înlocuite cu un abandon aprioric. Ranevskaia nu iubeşte livada. Este o femeie disperată, fără sprijin, bani sau speranţă, care pluteşte prin viaţa greu încercată. Are forţă, poate prea multă, dar prea puţină iubire. Richard Bovnoczki (Lopahin) are un freamăt interior, pare că urzeşte un plan încă de la bun început. Din jocul său, îl poţi bănui pe Lopahin duplicitar şi manipulator, cu izbucniri topite în râs, temperându-se şi mascând totul cu un surâs binevoitor. Liviu Pintileasa (Gaev) e unchiul cel prea puţin luat în seamă de ceilalţi. Prin atitudine, este perdantul pur-sânge – un Gaev laş, un şoricel care se strecoară printre picioarele mulţimii, vorbeşte pentru a-şi face curaj, pentru a-şi demonstra că mai are încă o voce.
Florina Gleznea (Varia) are multă duioşie, emoţie şi transmite mult dramatism în spatele aparenţei de auto-control. În scena finală conţine atât de fin nuanţele disperării şi până acolo parcurge un itinerar sufletesc ale cărui multe volute transpar cu eleganţă. Sabrina Iaşchevici (Ania) este o tânără care dispune de feminitatea ei, se alintă ca o fetiţă pentru a seduce cu bună ştiinţă. Pentru ea totul e un joc, se bucură de fiecare amănunt pe care îl poate găsi şi se aruncă într-o poveste de dragoste din nevoia de a se agăţa de orice urmă de ceva frumos. Andrei Seuşan (Trofimov) a construit personajul din ticuri şi defecte de vorbire, un personaj timid, cald, inocent şi foarte uman – te poţi ataşa de acest încă-student pentru că îi vezi toate bunele intenţii, idealurile sale, oricât de stupide, au candoare şi, chiar dacă e un revoltat îngenuncheat, eşti dispus să îl crezi pentru sinceritatea sa.
Bogdan Cotleţ (Epihodov) a speculat latura comică şi a stors din personajul său orice prilej de a stârni răsul sau măcar de a pune un zâmbet pe chipurile spectatorilor, uneori cu moderaţie, alteori, poate, prea ostentativ. Cristina Casian (Duniaşa) este foarte naturală în interpretare. Flirtează, seduce, apoi se îndrăgosteşte şi, ca orice femeie care iubeşte, exagerează în reacţii – totul bine controlat şi condus cu moderaţie. Ionuţ Vişan (Iaşa) este cel mai contemporan personaj – în geacă şi blugi albi, poartă în difuzor în valiză şi nu îi pasă nici de livadă, nici de stăpânii săi. E din altă lume, moşia e o haltă pentru el şi aşteaptă să se reîntoarcă acolo.
Ionuţ Grama (Pişcik) are o prezenţă scenică ce nu îţi dă voie să nu îl urmăreşti atunci când este în scenă. Freamătul său, zâmbetul mereu senin, omenia şi firescul prin care intervine în discuţii, toate compun un personaj din câteva replici. Este contrapunctul atât de necesar – cealaltă parte a monedei; moşierul care luptă, aşa cum ştie el, pentru a se salva. Iar la final, când reuşeşte şi realizează că rămâne singur într-o lume străină, ne invită în sufletul său zdruncinat pe care ni-l pune în palme în câteva cuvinte. Corina Moise (Charlotta Ivanovna) construieşte un personj într-o lume proprie. Ca o păpuşă cu mecanismul ruginit, stranie, cu privire fixă, electrizantă, ţinteşte ochii spectatorilor şi fără prea multe cuvinte ne spune toată povestea vieţii ei de fiecare dată când este în scenă. Constantin Cojocaru (Firs) este personajul care alină prin prezenţă. Fără un cuvânt, gravitează în scenă şi poartă de grijă. Iar la final, rămas singur, are puterea de a se autodistruge odată cu livada. Este personajul are încarnează livada, o prelungire organică, umană, a trunchiurilor de copac.
„Livada de vişini” de la Unteatru este un spectacol la fel de instabil precum mersul actorilor pe scândurile din decorul imaginat de Vladimir Turturica. Cu multe intenţii bune, cu surprize, cu o ipoteză inteligent construită, dar fără forţa de a merge până la capăt. Este un spectacol care vorbeşte despre drama fiecăruia dintre personaje, dar uită să aibă grijă de motivul care a generat aceste drame. Livada este prea puţin importantă, în timp ce vişinele căzute sunt strivite de pantofi lucioşi, într-un timp indecis.
Print
Pai da, vorba ceea…”e usor a scrie versuri cand nu ai nimic a spune…”Nu o sa inteleg niciodata un regizor tanar (chiar doi, in cazul de fata) se apuca de Hamlet, Livada e.t.c daca nu au “nimic a spune…”Nasul pe sus si elitismul in teatrul independent denota amatorism si sub-mediocritate sau defulari de tip “nu ne lasa la stat, facem in pivnita”.Ce s-a intamplat cu teatrul experimental-underground, niciun teatru din Bucuresti nu-l mai practica?La Godot suse in miniatura plus actori-regizori, nu se mai gasesc actori, in curand regizorii se vor distribui intre ei, la Unteatru “elitisme”de 3 lei, la Act mai nou monteaza criticii si nu e public, la Green, tacere, din pacate…
”e usor a scrie versuri cand nu ai nimic a spune…” e valabil si pentru comentatori, domnule Untergrunt.
De unde stiti ca autorii spectacolului nu au vrut sa spuna nimic? Doar pentru ca ati citit o cronica? Ati vazut spectacolul? Ce parere v-ati facut?
Iar “nu ne lasa la stat, facem in pivnita” nu e vreo defulare, e un fapt.
Am facut teatru experimental cale de o jumatate de stagiune si am avut 10 spectatori. In teatrul independent. Si am facut-o pentru ca am vrut sa spun ceva si sa imi testez niste limite, nu din vreun ifos sau vreo toana artistica. Pe atunci unde erati?
Pana la urma a fi artist nu inseamna, cum gresit interpreteaza unii, a face ”Arta” din aia cu ”A” mare, cu sau fara ifose. A face arta este pana la urma ceva mult mai simplu – sa vrei sa spui ceva despre tine si lume, folosind mijloacele pe care cultura personala ti le-a pus la indemana.
Dar e usor sa comentezi de pe margine. Poate ne impartasiti si noua 2-3 titluri din alea underground sau demne de atentia Dvs (Green, Act s.a.) care sunt si fara ifose, si profesioniste, si experimental-underground.
Radu Popescu
ti avut 10 spectatori pentru ca nu stiti sa faceti teatru experimental….la asta v-ati gandit dle. Popescu? (Imi cer scuze, vad ca va semnati, dar tot n-am auzit de dvs.) sa fie din cauza teatrului “experimental”pe care l-ati facut cu “eroismul”pe care il afisati in comentariu?Va spun eu, ca spectator, publicul vrea diversitate, vrea si underground, vrea experiment, important e sa ai stiinta si apetenta pentru asa ceva, daca nu ai, te trezesti cu 5 spectatori in sala…Asa cum probabil vi s-a intamplat dvs, mi se pare firesc ca ati renuntat, probabil, daca insistati, reuseati in cele din urma.Dar, tot din pacate, perseverenta, comoditatea, lipsa de crez, principii artistice, si frica de foame, nu foamea in sine, ii determina pe multi “youngstershi”sa se apuce de chestiile, compromisurile pe care le fac “batranii”, pe la palatul copiilor e.t.c Iar in cazul de fata, da, e vorba de defulare, de ifose, de necunoastere si un diletantism iduiosator, sunt atatea texte contemporane, in afara de LaBute si Omul Perna rasmontat, de ce Cehov, daca, repet, “n-ai nimica a spune”?
La dra/dna Liliana: m-ati facut sa rad aici in linistea unei biblioteci publice si cu muzica pe urechi. Eu stau in afara Bucurestiului si de cate ori vin in oras e greu sa nu ma intersectez macar cu vreun afis al lui RP, daca nu cumva chiar cu dansul personal sau oamenii din trupa pe care o anima. Eu l-am cunoscut cumva involuntar si daca e sa spun ca imi place cineva din noua generatie dansul e in fruntea listei.
Multumesc stalker_gabi
Nu cred totusi ca am impanzit Bucurestiul cu afisele spectacolelor mele, dar se mai pot gasi 🙂
Doamna Liliana, ca si ante-vorbitorul Dvs Untergrunt (daca nu cumva sunteti aceeasi persoana) sunteti intr-o grava eroare. Interventia mea nu are rostul de a ma valorifica sau de a discuta motivele pentru care am avut 10 spectatori in sala la acele spectacole experimentale. E o alta discutie si nu isi are locul aici. Vreau doar sa mentionez ca sunt foarte impacat si cu spectacolele respective, si cu cei 10 spectatori pe care i-au avut.
Ce vreau sa subliniez este modul confuz, aleator, jignitor in care oameni ca Dvs si ca Untergrunt isi permit sa vorbeasca despre fenomenul teatral pe care nu il cunosc decat superficial.
Daca totusi eu sunt in eroare si am dat peste niste specialisti, va rog sa ne raspundeti si noua, oamenilor ignoranti care lucram in teatru, ”youngstershi” etc. la urmatoarele intrebari simple:
– numiti trei texte contemporane (in afara de LaBute si Omul Perna) pe care le considerati demne de a fi montate astazi si care sa nu fi fost montate niciodata in Romania.
Apropo: cate montari cu Omul Perna cunoasteti de spuneti ”ras-montat”? Eu pot sa va demonstrez ca numai anul asta fiecare titlu din Mihail Sebastian, totusi un autor interbelic, a fost montat in Romania cu fiecare titlu de mai multe ori decat numarul total de montari facute vreodata cu Omul Perna.
– dati exemple de minim 2 ”crezuri artistice” pe care ar trebui sa le practice tinerii creatori de teatru din Romania;
– pana la ce varsta si experienta profesionala te poti numi tanar creator in conceptia Dvs?
– numiti 2 metode de promovare pe care un spectacol experimental ar trebui sa le incerce pentru a fi 100% sigur ca ”are mai mult de 10 spectatori in sala”
– detaliati diferentele si asemanarile dintre ”frica de foame” si ”foamea in sine”. Cat credeti ca ar trebui sa castige un artist tanar in primul caz, cat in al doilea. Numiti un artist tanar din teatrul independent romanesc care depaseste aceste frici si foamea prin munca sa onesta (in afara de Marius Manole)
– numiti 3 spectacole romanesti experimentale demne de acest nume si de calitate (care va fi implicit mai mare decat a spectacolelor mele experimentale – trec peste amanuntul ca nu le-ati vazut si va permiteti sa va exprimati asupra valorii lor).
Poate data viitoare ganditi inainte de a va exprima.
Cu toata consideratia,
Radu Popescu
Dl.Popescu, calmati-va si vedeti-va de spectacole, prin perseverenta veti evolua probabil si veti aduce poate, 20 de spectatori in sala la spect.dvs.Iar situatia asa ziselor teatre particulare, care sunt doar particulare, atentie, nu independente si nici macar underground, exceptie Green, care se confrunta cu niste probl.grave, lipsa banilor si cu faptul ca actorii care jucau la Green sau mutat practic la extrem de “underground ul”Godot, palatul copiilor pt.cei tineri.Dvs.jigniti, dle.Popescu pt.ca nu aveti de unde sti daca noi spectatorii cunoastem sau nu situatia teatrului, poate o cunoastem mai bine decat dvs.Asa ca lucrati cat mai mult dle.Popescu si nu faceti compromisuri, demonstrati ca va puteti urma crezul artistic fara sa renuntati, chiar daca aveti pt.inceput doar 10 spectatori, dupa care mai vorbim.Hai bafta!
Multumesc pentru sfaturi dle. Untergrunt, o sa le urmez cu sfintenie 🙂
Pana atunci – nu mi-ati raspuns la nici una din intrebarile de mai sus.
Poate imi dati macar un exemplu de ce intelegeti Dvs prin spectacol experimental din teatrul romanesc, daca tot sunteti atat de cunoscator. Nu de alta, dar sa ne luminam si noi de la experienta Dvs.
Va doresc toate cele bune!