Livada lui Nekrosius, un paradis „de jucărie”

livada-2

Când a montat trilogia „Macbeth”-„Hamlet”-„Othello” – invitată şi la Bucureşti în cadrul ediţiei de anul trecut a Festivalului Shakespeare – Eimuntas Nekrosius l-a „trădat” pe Shakespeare învăluindu-l cu o infinită delicateţe într-un aer cu tristeţi cehoviene şi coborându-l în prăpăstiile fără sfârşit ale spiritului slav. La Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu din acest an, lituanianul Nekrosius, considerat unul dintre numele cele mai importante în regia de teatru europeană actuală,  a venit de data asta chiar cu un Cehov. „Livada de vişini”, o coproducţie International Stanislavski Foundation şi Teatrul Meno-Fortas din Vilnius, pusă în scenă la Moscova. Cu actori din Rusia şi jucată în limba rusă.  Dar când cortina se ridică peste „Livada…” lui Nekrosius în spatele ei se deschide nu lumea lui Cehov, mustind de tristeţe şi poveşti nerostite – aşa cum i-a imprimat direcţia Stanislavski şi cei mai mulţi dintre regizori au urmat-o – ci lumea unui alt fel de Cehov, întors spre el însuşi şi descoperind în oglinda propriilor cuvinte reflexia colorată şi uşor deformată a universului pe care l-a creat. Nu e nici comedie, aşa cum dramaturgul a notat sub titlul piesei, nici dramă, aşa cum au decriptat-o scenic majoritatea regizorilor care s-au avântat spre sufletul pustiit al lui Liubov Andreevna în care vişinii îmbătrâniseră de moarte cu mult înainte să fie tăiaţi de lumina noii societăţi. E mai degrabă o fotografie mişcătoare a gândurilor care alunecă în interior şi se scufundă pentru totdeauna, imagine cu imagine, în subconştientul care le înghite, transformându-le apoi în gesturi ale căror înţelesuri rămân mereu doar pe jumătate dezvăluite.

Când cortina se ridică, aşadar, din spatele ei se iţesc acorduri din tulburata Simfonie 1 a lui Mahler, iar bătrânul Firs, lacheul cu chip de călugăr rătăcit printre oameni, aşază hainele şi le curăţă de praf, singur în scenă, el şi muzica. Timpul se dilată încet, delicios de încet, şi clipele se trec ca miile de ani şi anii devin clipe, şi praful se ridică şi iar se aşază… Gândită ca un mic ritual, scena de început e cheia care deschide magic uşa spre povestea care spune o Poveste veche de când lumea: fericirea şi inocenţa îşi joacă rolurile în primele două acte, se topesc apoi încet, în actul 3, în soarele arzător al adevărurilor existenţei care dau buzna şi sfarmă globul de cristal în care îşi făcuseră culcuş, şi mor cu blândeţe şi disperare, stinse în resemnare, în cel de-al patrulea act. E drumul atât de scurt şi atât de lung de la paradis către căderea din Eden, de la copilărie către moarte, un joc pe o scenă pregătită dinainte pentru o piesă cu final previzibil. Şi Firs se dă la o parte şi le face loc actorilor să intre în spectacol…livada-1

Personajele lui Cehov îşi populează brusc propriul univers şi se aşază fiecare la locul lui. Suntem încă la început de drum, nisipul din clepsidră de-abia începe să se scurgă, iar timpul îşi face loc confortabil în regatul inocenţei. Cehov n-ar fi avut ce să-i reproşeze lui Nekrosius pentru primele două acte. I-a respectat întocmai indicatiile… „Livada de vişini” e „comedie în patru acte”. Şi umorul începe să clipocească graţios printre cuvinte şi gesturi încă din primele momente în care scena – regatul prăfuit şi gol al lui Firs – se populează ca-n dezvrăjirea din basmul cu Frumoasa din pădurea adormită. Un singur spin însângerează discret imaginea. Buchetul de flori aşezat ca-ntr-un joc de-a moartea pe pieptul lui Liubov Andreevna. Ca o atenţionare, ca o prevestire spartă apoi în mii de cioburi de râsetele celor trei fete, Ania, Duniaşa şi Varia, care vor construi împreună castelul de nisip al fericirii. Deocamdată e timpul lor. Cântă, dansează, râd, visează, se joacă de-a dragostea, clădesc şi sfărâmă, cu o cruzime la care numai inocenţa le îndreptăţeşte, curcubee de fericire. Ania, ca un înger al copilăriei cu urechi de iepure, Duniaşa, puternică şi serioasă, înduioşătoare în seriozitatea atât de uşor de topit în soarele din privirile Aniei, şi Varia. Varia pe care Nekrosius o poartă cu farmec prin toată istoria personajelor feminine ale teatrului, dăruindu-i ceva din colombinele lui Goldoni şi încă ceva din imaginea „madonei angelicata” şi puţin din Ofelia şi Julieta lui Shakespeare, pentru a o aduce înapoi în cele din urmă, în lumea căreia îi aparţine, şi s-o facă mai cehoviană decât toate personajele lui Cehov la un loc. Dar timpul se scurge şi livada îmbătrâneşte… Şi odată cu ea îmbătrânesc şi tenebrele lui Liubov Andreevna, atât de bine mascate în spatele unui chip imobil, în care dragostea începe încet să se ivească, vegheată deocamdată discret de suferinţa pe care Marea Pierdere, Livada, o va aduce cu ea.livada-3

Şi dacă primele două acte sunt dominate de forţa luminoasă a celor trei copile-femei, următoarele două se întunecă treptat în negurile lui Ranevskaia şi ale lui Lopahin. Inocenţa dispare clipă după clipă, rând după rând, şi gesturile toate se pierd în întuneric. Sunt două lumi care se ciocnesc şi care rup în vâltoarea cu care se avântă spre distrugere şi autodistrugere toate malurile ridicate până atunci de inocenţă. Ranevskaia poartă în ea toate rădăcinile vişinilor din livadă, iar Lopahin ţine în mână securea. Livada se va tăia, dar rădăcinile vor putrezi înăuntru şi totul se va pierde. Tensiunile se acumulează din ce în ce mai rapid, ritmul devine tot mai alert pe măsură ce se apropie momentul dezastrului. Timpul începe să alerge pe lângă ei şi disperarea se transformă în sunet. Moartea cea mare, distrugerea intră în scenă prin sunet de păsărele care se amplifică apoi până la nebunie, chinuitor, molipsitor, metalic şi greu ca un topor care doboară trunchiuri. E momentul în care Nekrosius face ca timpul să moară şi, odată cu el, livada, şi, odată cu ea, copilăria, inocenţa, trecutul şi viitorul, lumea întreagă. Livada s-a vândut, e pierdută pentru totdeauna. Drumul înapoi s-a închis.

Ce mai urmează? Tăcerea. Sunetul metalic şi aducător de moarte a tăcut. Dincolo de el se naşte golul şi timpul se pregăteşte să se aşeze la loc „în ţâţâni”, ca-n „Hamlet”. Urmele trebuie să dispară, Lopahin face ordine şi cu toţii trebuie să plece. Chiar şi Varia… Varia, drumul lui spre lumea lor, niciodată aflat… Dar nimeni nu poate pleca. Într-un final, cu greutatea cu care sufletul se desprinde de viaţă, se îndepărtează, păşesc în spate şi rămân acolo, ascunşi în propria lor umbră. O pereche de urechi de iepure-înger şi o pădurice de mori de vânt stau mărturie că acolo a fost odată un paradis „de jucărie”, acum părăsit.

În scenă rămâne din nou singur, cu muzica lui Mahler, bătrânul Firs…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.