Lulu. Femeia-obsesie

Pentru a o judeca pe Lulu, Silviu Purcărete a pregătit ochiului nostru virulent şi moralist un loc special în amfiteatrul construit de Helmut Sturmer, unde întâmplările se văd mai de aproape şi mai bine pentru că simţi răsuflarea personajelor lângă ureche. De unde îţi dai seama mai uşor că Lulu, ca şi Doamna Bovary, sunt ceilalţi. Iar în acest fel, spectatorul devine martorul unui proces nejudecat al proiectării dorinţelor, sexualităţii, naivităţii, nedreptăţilor şi nebuniei lumii. Pentru că Lulu este ceea ce, pe rând, şi-au dorit ceilalţi să devină pentru ei.

Regizorul Silviu Purcărete adaptează piesa lui Frank Wedekind într-un scenariu psihanalitic după norme freudiene. Nevoia de iubire se transformă în exacerbarea monstruoasă a sexualităţii care face victime. Femeia fatală, inocentă, întruchiparea ispitei de care nu ai cum să scapi, cadoul şi pedeapsa, cum scrie Helmut Sturmer în caietul program al spectacolului, trăieşte inocenţa ca joc sexual, iar mai târziu, sexualitatea ca pe un joc periculos al vieţii. Consecinţele, însă, depăşesc graniţa ludică şi sunt de un realism crâncen, se distrug vieţi, mor bărbaţi şi femei dintr-o iubire obsedantă ca o boală. Iar preţul adevărat al fascinaţiei pe care o emană este chiar viaţa ei. De aceea reprezentaţia este surprinzătoare ca stil, începe prin prezentarea personajelor ca la cabaret, şi continuă într-un teatru cu tentă realistă, iar finalul este lucrat aproape expresionist, regizorul punând reflectorul pe imagini şi detalii şocante. Costumele Liei Manţoc se integrează în fiecare dintre aceste abordări. Muzica, sunetele, răcnetele care se aud, rup acţiunea şi creează momente de tensiune înspăimântătoare.

Întreg spectacolul lui Purcărete este încremenit în privirea albastră, senzuală, ciudată, rece şi pasională a Ofeliei Popii, care creează acest personaj, care ne priveşte din portretul repetat în zeci de exemplare ce înconjoară spaţiul de joc. Parcă este un avertisment, o graniţă unde puterea feminităţii lui Lulu este dominatoare. După Faust, unde juca un Mefisto impresionant, Ofelia Popii arată un personaj gândit în cu totul alte mijloace de expresie. Şi dacă la începutul spectacolului simţi că nu-şi găseşte resorturile interioare ale copiliţei Lulu, demonstrează o inteligenţă scenică pe care o au actorii buni şi îşi joacă plină de graţie şi inocenţă perversă trupul adolescentin, după care se integrează perfect discursului visceral al regizorului.

Lulu trece de la un bărbat la altul, cu un fel de putere absolută dată de sexualitate, dar din cuceritoare devine victimă. De la tatăl (Dan Glasu) care o violează şi o vinde pentru plăceri la doisprezece ani, la dr. Schon (Constantin Chiriac) care o vrea să scape de femeia-obsesie şi nu are altă şansă decât morfina, la dr. Goll (Cristian Stanca), soţul bătrân care moare din gelozie, la pictorul care o doreşte cu disperare (Mihai Coman), scriitorul Alwa Schon (Adrian Matioc) care renunţă la toate visele pentru ea, Lulu trăieşte un viol interminabil pe care îl transformă în plăcere patologică. Aceeaşi plăcere o are Lulu atunci când o respinge pe Contesa Martha von Geschwitz, personaj paranoic şi disperat interpretat de Diana Fufezan. 

Sexul este puterea ei de posesie, care o duce la crimă de mai multe ori sau determină sinucideri. În lipsa abuzurilor, ea este devoratoare. Lulu iubeşte suferinţa, iar moartea din jur nu e decât un stop cadru al jocului sau un moment de dezorientare. Spectacolul spune răspicat (chiar există o replică) că ceea ce a fost atu-ul farmecului ei va fi şi arma fatală împotriva ei. Finalul este tragic până la monstruos, ca un fel de acumulare a tuturor exagerărilor. Iar Silviu Purcărete nu explică şi nu acuză, face doar un studiu asupra omului, folosind o sensibilitate violentă. Creează imagini frumoase, dar agresive pentru a întoarce privirea spre interior. Construieşte o lume cu miros de mucegai, unde desfrâul are gustul suferinţei, iar salvarea nu este dată nici de apropierea morţii. Şi din acest motiv trebuie să vedeţi „Lulu. O tragedie monstruoasă”, dar, mai ales, pentru calitatea spectacolului de a fora spre zonele cele mai intime ale fiinţei, stârnind reacţii şi ridicând întrebări. Răspunsurile sunt individuale, pare să spună cu disimulată obiectivitate Silviu Purcărete.