Când Gianina Cărbunariu a scris şi a pus în scenă, pe la sfârşitul lui 2003, „Stop the Tempo”, în România lucrurile începeau să se mişte într-o altă direcţie. Traumele comunismului, începuseră să se estompeze şi mirajul capitalismului să le ia locul. O întreagă generaţie, prea puţin familiară cu realităţile dinainte de Revoluţie, s-a trezit aruncată în plin capitalism transplantat forţat în mediu mai puţin propice, prinsă într-un tăvălug şi dusă de multe ori împotriva curentului. Străinătatea exercita o atracţie aproape morbidă, după ce graniţele fuseseră închise ani întregi şi fericirea promisă dincolo atrăgea ca un magnet. Iar strămutările rămâneau fără urmări, căci spaţiile spirituale nu se umplu şi se golesc uşor sau repede sau, când se întâmplă aşa, traumele sunt multiple şi cumplite.
Care e, de fapt, story-ul în „mady-baby.edu” (în varianta finală intitulată „Kebab”), piesa Gianinei Cărbunariu? Subiectul, deloc întâmplător ales din categoria ştirilor „de la ora 5.00”, s-ar putea rezuma cam aşa. O minoră, orfană, crescută de bunica, se plictiseşte de şcoală şi pleacă în lume, cu paşaport fals, cu primul tânăr care-i promite că-n Irlanda o va face vedetă. În avion, întâlneşte un tânăr masterand în arte vizuale care merge tot în Irlanda, la cursuri. Legăturile stranii cu care destinul îi leagă atunci pe cei doi nu vor mai fi descurcate de nimeni niciodată. Fireşte că, o dată ajunsă în Irlanda, fata descoperă că trebuie să vândă „pentru început” kebab, iar apoi să se prostitueze în fiecare noapte şi să suporte „grija” violentă a iubitului-peşte. Şi, în timp ce încearcă, în fiecare zi, cu zâmbetul pe buze şi cu inocenţa din ce în ce mai tocită, să supravieţuiască, îl reîntâlneşte într-o seară, „în timpul programului”, pe tânărul din avion. Care, la rândul lui, vrea să profite de ea şi s-o folosească drept subiect în filmul documentar pentru examenul final. Destinul le încurcă vieţile şi mai adânc, Mady devenind femeia folosită de amândoi bărbaţii, care vor pune la punct un site porno, ai cărui protagonişti sunt tot ei. Previzibil din nou, Mady rămâne însărcinată, cu Bogdan – masterandul, şi crede că, în sfârşit, viaţa ei se va însenina. Îşi descoperă brusc, la mai puţin de 18 ani, vocaţia de femeie şi de mamă şi îşi anunţă senin partenerul că e însărcinată. Fireşte că, din acest moment, lucrurile se precipită, cei doi bărbaţi punând la cale o căsăpire ad-hoc a copilului încă nenăscut, iar loviturile violente (culmea, nu ale lui Voicu-peştele, ci ale lui Bogdan, intelectualul sensibil) ucid şi mama, şi copilul.
Ce e tragic în textul Gianinei Cărbunariu? Aparent, nimic. E una dintre miile de drame care se întâmplă zilnic în lumea largă. Deja ne aflăm pe teritoriul suferinţelor particulare, care nu se revendică din spaţiul tragediei. Acţiunea din „mady-baby.edu” se desfăşoară în spaţiul interior. Fundalul e o străinătate care, deşi e vorba de Irlanda, are caracter generic, căci poate fi oriunde în lumea largă unde un om se înstrăinează pentru totdeauna de sine. Vorbind despre o întreagă societate sub mirajul laptelui şi al mierii care curg în Vest, piesa Gianinei Cărbunariu este tragedia unei lumi care se scufundă. Iar cazul celor trei iese din sfera particularului şi devine povestea la scară redusă a României post-comuniste. Dar nu despre exodul spre Occident este vorba în „mady-baby.edu”, ci despre drumuri care se deschid înşelător şi se închid cu violenţă acelui noician „sentiment românesc al Fiinţei”…
„Anal. Asta a fost cel mai greu. Da’ e la mare cerere, ce să-i faci? Voicu m-a antrenat: dacă rezişti la mine, o să rezişti la toţi”. Am şi un tatuaj aici, în faţă, scrie MADE IN ROMANIA, „ca să nu uiţi de unde ai plecat”, n-aş fi uitat oricum. Iar pe spate, WELCOME TO IRELAND. „Dacă te doare, gândeşte-te şi tu la altceva”.
Mă gândesc, mă gândesc, mă gândesc, la ce dracu să mă gândesc… un magazin plin de parfumuri, eu îmi aleg ceva care sună-n franceză, cum dracu o fi franceza asta, închid ochii, am ajuns să simt când… şi durerea de după când mă ridic, deschid o uşă, şi altă uşă, şi altă uşă, până la ultima uşă din Portland Row. Mă culc pe burtă. Nu visez nimic”.[1]
Ceva s-a pierdut ireversibil, iar textul tatuat pe corpul unei fetiţe din România devenită prostituată în Irlanda, „Made in Romania”, surprinde cu amară ironie destinul unei lumi care s-a rătăcit. „Acasă?”, întreabă Mady. „Aici nu e acasă, da’ nici acasă nu-i acasă. Pentru că acasă e mai rău decât oriunde nu e acasă. Niciodată înapoi acasă. Niciodată înapoi. Nu.”
Anti-eroism tragic în „Stop the tempo”
Cel de-al doilea text al Gianinei Cărbunariu, pe care l-am ales pentru studiul de faţă, a suscitat un deosebit interes atât în ţară, cât şi în străinătate. „Stop the Tempo”, cu un titlu parafrazând ironic celebra replică faustică „Opreşte, Doamne, clipa!”, e povestea stranie a trei tineri revoltaţi, care se simt prizonieri în lumea în care trăiesc. Prinşi în vârtejul unor vieţi în care nu se recunosc, fiecare înecat în probleme de zi cu zi (trei joburi, lipsa vieţii sexuale, părinţi neînţelegători sau nepăsători etc.) cei trei, două fete şi-un băiat, se întâlnesc întâmplător şi pun la cale, pe negândite, un plan copilăros şi straniu: desfac siguranţele în locuri publice şi creează panică generală.
Textul este o parodie perfectă a oricărei posibile tragedii contemporane, este textul anti-tragic prin excelenţă. Numai că, în lumea recentă, devine tragic în esenţă. Trei tineri singuri, în căutarea acelui strop de afecţiune se întâlnesc întâmplător, într-o seară, într-un club din Bucureşti. Şi, pentru că se plictisesc şi simt că viaţa n-are nici un sens, se gândesc să facă sex. Din nou, actul sexual apare, ca-n aproape orice text dramatic contemporan, ca supremul act de însingurare în doi şi, de aici, nevoia absolută de senzaţii noi şi perversiuni. Sexualitatea nu mai este o formă de exprimare a iubirii, ci de alungare a plictiselii, deşi e un act banal şi mecanic, la care pot participa doi, trei sau oricât de mulţi parteneri, fără nici un fel de implicare emoţională.
„Maria: Am 27 de ani şi o viaţă absolut penibilă, cu job-urile mele, cu ai mei care mă călcau zi de zi pe sistem, cu toţi ginecologii şi avocaţii şi businessmanii mei.
Paula: Am 25 de ani şi încerc să mă distrez şi nu reuşesc nici măcar să mă prefac că e vreun fun în toată chestia asta.
Rolando: Am 23 de ani şi viaţa mea e deja futută. Şi nu din cauza accidentului, ci pentru că nu mai găsesc nimic care să-mi procure un minim de plăcere adevărată. Am 23 de ani şi n-am făcut nimic. Şi nu cred c-o să fac vreodată ceva care să-mi placă.”[2]
Nici urmă de eroi tragici printre personajele Gianinei Cărbunariu. Sunt anti-eroi până în măduva oaselor. Incapabili să se lupte, incapabili să pună lumea la loc „în ţâţâni” şi plictisiţi de moarte. Nici un erou tragic n-are timp să se plictisească, pentru că destinul i-a dat dintru început o misiune. Şi dintr-o dată, în lumea asta mare şi plicticoasă, goală pe dinăuntru şi mult prea plină prin afară, asemenea, întunecată în interior şi luminată cu mult prea multe becuri pe dinafară, apare ideea salvatoare: distracţia maximă, crima perfectă. Să opreşti siguranţa şi să deconectezi lumea şi viaţa de la tabloul general. Totul se opreşte pentru o clipă în loc şi apoi… panică generală. Dar ce contează este acea fracţiune de secundă, fotografică, în care timpul stă în loc şi se face linişte şi întuneric. E o nevoie aprigă de început de lume în gestul celor trei tineri, cu jumătate de viaţă înfiptă în comunism şi cealaltă jumătate în capitalismul înfloritor. E dorinţa neconştientizată de a opri timpul să mai alerge pe lângă ei, de a spune „punct şi de la capăt”. Discotecile, cluburile, super şi hiper-marketurile rămân, pe rând, în întuneric. Tot ceea ce înseamnă viaţă nouă sau confort e redus la tăcere. Tot ceea ce a făcut societatea din noi e anulat, ca-ntr-un joc de copii inocent şi, în acelaşi timp, periculos. Imaginaţi-vă o machetă uriaşă a unui oraş, a unei ţări, a unei lumi, în care fiecare colţişor e vizibil de sus. Şi dintr-o dată, cineva, începe şi stinge lumină după lumină, cufundând treptat macheta în beznă. Metaforă a sfârşitului, „Stop the Tempo” deschide nenumărate căi pentru ca sentimentul tragic al Fiinţei să-şi facă loc, din nou, spre lumea noastră. Dintr-un plan superior al existenţei, cei trei propun, ca-n joacă, un nou început: „Dacă România ar fi conectată la un tablou mare de comandă, i-aş da pur şi simplu foc”.
Dar nu specificitatea de care s-a vorbit atât de mult în cazul Gianinei Cărbunariu este lucrul cel mai important în textele ei, ci viul care zace în spatele unor fiinţe obosite de istoria pe care o duc în spate, ca şi o anumită intuiţie a sfârşitului care-i conduce aproape de lumea Fiinţei. Iar dispariţia-moarte a doi dintre ei în final este semnul că se îndreptau spre uşa cea bună. „De două luni nu-mi aud decât respiraţia”, spune Rolando. „Din ce în ce mai accelerată. Şi mă dor creierii. Dar ştiu că atunci când voi trage de siguranţă o să se oprească. O să vină din nou liniştea aia adevărată. Şi aşteptarea merită toţi banii.” Iar cuvintele lui sunt o replică peste secole la cuvintele lui Hamlet, „Restul e tăcere”.
„Rolando: Ne apropiem de punctul zero,
De embrioanele gheţii
Azvârlite în spaţiu.
Paula: Viaţa s-a schimbat şi e pe sfârşite.
Maria: Ne apropiem cu fiecare zi
De nimic şi de nimeni.
Şi e firesc să fie aşa.”[3]
[1] Cărbunariu, Gianina, mady-baby.edu, Cartea Românească, Bucureşti, 2007, p. 54
[2] Cărbunariu, Gianina, Stop the Tempo, Editura Liternet, 2004, p. 26
[3] Cărbunariu, Gianina, Stop the Tempo, Editura Liternet, 2004, p. 64
Print
Un Comentariu