Lumea monocromă a viselor noastre. Kafka. 5 vise

Visaţi colorat? Cei mai mulţi visează în alb-negru. Tonurile de gri, penumbrele, lumina palidă, monotonia cromatică – o lume întreagă. Plonjarea în reverie nu trebuie să aibă rezerve. Închizi ochii şi laşi mintea liberă. Poate singurele momente de sinceritate deplină a unui om se petrec în spatele pleoapelor pulsând în somn. Constructul mental numit vis, cu tot mecanismul lui complex studiat şi, încă, netransformat în date statistice definitive este ruda cea mai apropiată a creaţiei artistice. Imaginaţia şi visul împart acelaşi sânge fertil. Libetatea absolută există doar pe tărâmul lui Morfeu.

În montarea sa „Kafka. 5 vise” de la Teatrul Odeon, Dragoş Galgoţiu a probat o libertate cumpănită şi bine strunită de auto-cenzură. Pentru un regizor cu o imaginaţie atât de bine mobilată, cu înclinaţie spre o estetică barocă, această de bunăvoie–încorsetare este o adevărată virtute. Universul kafkian va continua să fascineze generaţii întregi. Geniul său din mantaua căruia se revendică o întreagă serie de curente literare este, încă, de neegalat. Posibilitatea de reinterpretare a operelor sale are atâte valenţe, bogăţia de sensuri redescoperite în context actual este într-atât de seducătoare, încât atracţia sa rămâne la fel de covârşitoare peste aproape un secol. Kafka este unul dintre acei autori înfricoşători prin forţa scriiturii şi a temelor. Opera sa e mină de aur pentru epigonii din artele performative. Vorbeşte atât de tare şi clar de la sine, încât nu trebuie decât să vinzi bilete la intrare.

Spectacolul de la Sala Studio are marele merit de a crea o lume. Nu doar la nivel declarativ; cu un limbaj asumat, cu legi lipsite de logică diurnă, dar perfect organice şi funcţionale şi, mai ales, o poezie în mişcare. Poate, în detrimentul poveştii. Dar opţiunea regizorală este perfect validă în condiţiile în care este puţin probabil ca spectatorii să nu cunoască întâmplările ciudate pe care Kafka le-a imaiginat pentru Joseph K sau Gregor Samsa. Aşadar, provocator este nu doar să le aduci în scenă, ci să creezi o lume, cea mai bună posibilă, în jurul lor. Iar Dragoş Galgoţiu reuşeşte acest lucru. Scenariul său îmbină fericit firele narative, iar tăieturile filmice îi permit să jongleze cu situaţiile şi spaţiile de joc. Iar plasarea încă din titlu în spaţiul oniric multiplică şi mai mult posibilităţile de interpretare a textelor kafkiene.

Personajele din „Procesul”, „Metamorfoza”, „O dare de seamă pentru o Academie”, „Verdictul” şi „Colonia penitenciară” sunt aduse laolaltă într-o mare anticameră cu multe uşi, în care figura centrală e un pat. Obiectele banale devin speciale prin introducerea mulţimilor; repetiţia ca figură de stil este un artificiu scenografic şi regizoral bine articulat în acest spectacol. Iar obiectele inventate, de influenţă suprarealistă sunt indicaţii de cod ascunse la vedere. Un univers impersonal, cu aer oboist, în care uşile scorojite stau sprijinite de pereţi. O convenţie ofertantă şi un spaţiu de joc generos.

Cele mai spectaculoase momente sunt cele de extratext. Contribuţia substanţială a coregrafiei semnate de Răzvan Mazilu îmbogăţeşte situaţiile şi aduce la viaţă lumea monocromă şi absurdă a existenţelor opresate. Parfumul anilor 20, al charlestone-ului, este contrapunctul oportun, pata de culoare în tot acest coşmar prietenos.

În această lume ermetică şi plină de detalii, singurul exces este cel cantitativ. Mai puţin flagrant decât în alte montări ale sale, Dragoş Galgoţiu nu se opreşte chiar la timp. Există pasaje care ar fi putut lipsi, iar lungimea spectacolului nu este cea ideală. Oboseala spectatorului se datorează, poate, şi interpretării nu tocmai unitare a trupei. Convenţia fiind extrem de pregnantă, şi stilizarea folosită drept cheie de joc, este nevoie de o asumare precisă şi o înţelegere deplină a sensului personajului. Cu cât forma este mai îngroşată, cu atât interpretarea trebuie să fie mai sinceră. Cei care au reuşit să umple forma generoasă cu un ludic consistent sunt Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu, Ruxandra Maniu şi Sabrina Iaşchevici. Scenele care îi au în prim-plan sunt cele mai izbutite, datorită unui joc bine acordat. Chiar şi când focusul nu este pe ei, îi urmăreşti pretutindeni în scenă. Ionel Mihăilescu, Joseph K. – personajul central al acţiunii – are sarcina de a fi omul aflat în mijlocul acestor umbre absurde. Firescul său devine forţat, nu îşi controlează de fiecare dată vocea, iar sinceritatea interpretării nu este cea mai deplină. Radu Amzulescu construieşte un joc al contrastelor, foarte bine realizat tehnic, care mai are nevoie de puţină aşezare pentru a funcţiona ceas. Valentin Popescu şi Laurenţiu Lazăr formează un cuplu amar de funcţionari-bufoni. O imagine puternică, un statment veritabil, rămas, însă, la primul strat de interpretare. Anca Dumitra nu găseşte decât forma corporală justă şi se pierde pe drumul spre înţelegerea personajului din spatele vorbelor pe care le accentuează aleator, Gabriel Pintilei joacă unilateral în fortissimo, iar Relu Poalelungi se insinuează subtil şi se integrează în tabolul creat de regizor. Anda Saltelechi, Anca Florescu şi Simona Dabija sunt cele trei prezenţe obsedante care revin şi devin un punct şi virgulă de efect.

„Kafka.5 vise” nu este un spectacol tribut. Are personalitate şi nu se urcă numai pe umerii uriaşului. Este o lume nebună, în care roata dinţată macină oase şi conştiinţe, o distopie pe care prea-bine o înţelegem, în care câteva personaje gravitează într-o atmosferă densă. Albul şi negrul combinate într-un gri infinit luminat de becurile care pâlpâie stins.

Teatrul Odeon

„Kafka. 5 vise”

Scenariu teatral după „Procesul”, „Metamorfoza”, „O dare de seamă pentru o Academie”,

„Verdictul” şi „Colonia penitenciară” de Franz Kafka

traducerea Gellu Naum şi Mihai Isbăşescu

Distribuția:

Josef K. – Ionel Mihăilescu

Inspectorul, Tatăl lui Georg – Radu Amzulescu

Franz – Valentin Popescu

Willem – Laurenţiu Lazăr

Procuristul, Berthold, Bătăușul, Ofițerul – Mihai Smarandache

Femeia din tribunal – Anca Dumitra

Gregor Samsa – Gabriel Pintilei

Mama lui Gregor, proprietăreasa lui Josef K. – Ruxandra Maniu

Sora lui Gregor – Sabrina Iașchevici

Tatăl lui Gregor, Georg – Silvian Vâlcu

Aprodul – Relu Poalelungi

Târfa – Anda Saltelechi

Cântăreaţa – Anca Florescu

Dansatoarea – Simona Dabija

Colegii de serviciu ai lui Josef K.: Dan Benga, Dan Cristian Nicolae, Dumitru Neagu, Gheorghe Neagu, Adrian Vasile, Cristian Vasile

Scenariul, regia, decorul, coloana sonoră: Dragoș Galgoțiu

Costumele: Lia Manţoc

Coregrafia: Răzvan Mazilu