Lungul drum de la „actor” la „Artist”

De-a lungul secolelor teoreticienii de teatru au studiat procesul de devenire al actorului. S-au scris volume despre acel „Cum se face meseria asta?”. Dar actoria nu e pur și simplu o meserie; ea este, în primul rând, artă. Și dacă tot suntem artiști, ar fi bine să fim cei mai buni.

Consider că este momentul oportun să vorbim despre „Cât de bun sunt eu cu adevărat în meseria asta?” și mai puțin despre factorii care m-au format. Iată izvorul greșelilor pe care le face tânărul artist.

Calitativ – un atribut pe care specialiștii îl cer spectacolului de teatru. Pentru a-l obține, cel mai sigur mod este căutarea resurselor puține și eficiente. Cred că principiul pe care tinerii creatori trebuie să îl urmărească în cariera lor rămâne calitatea produsului artistic. Un lucru care (aparent) lipsește în majoritatea producțiilor teatrale românești din ultimele stagiuni.

Aceeași problemă o identificăm și în zona școlilor de teatru din România – subiect dezbătut, dar nesoluționat. Sistemul dorește să „producă” o cantitate cât mai mare de studenți, însă pune mai puțin accent pe cât de potriviți sau de pregătiți sunt aceștia pentru o viitoare meserie în teatru. Sarcina le revine sutelor de candidați care se prezintă în fiecare an la admiteri. Și pentru că nu lista admis/respins confirmă unui candidat cât de potrivit este pentru a ocupa un loc într-o facultate de profil, el trebuie să se auto-evalueze și să fie conștient de sine și de talentul cu care a fost înzestrat.

Actoria necesită un talent înnăscut, înainte de tehnici și metode de lucru, profesori cu har și lectură permanentă. Nu cred în actorul fără pic de talent, dar care l-a învățat pe Stanislavski pe de rost și care apoi „știe” exact ce trebuie să facă pe scenă. Pentru că teatrul este despre oameni, despre emoție și despre prezent. Iar ceea ce oferă teatrul în plus, față de toate celelalte arte, rezultă în acel schimb de energie pe loc între actori și public, producător al catharsis-ului (căci Aristotel avea, totuși, dreptate!). Nicăieri nu mai găsești o trăire atât de reală și de puternică. Și dacă actorul nu se crede pe sine pe scenă, nici cei care se uită nu îl vor crede. Încărcătura emoțională nu se va produce, iar publicul nu va fi impresionat. Actorul joacă pentru public, nu pentru el însuși. Așa că trebuie să fie sincer, să apară nud în fața spectatorilor. Ca să se întâmple asta, el trebuie să se cunoască și să recunoască dacă este bun sau nu (!).

Le reproșez tinerilor care insistă nefondat că locul lor este pe scenă faptul că se mint singuri. De aici izvorăște o altă „luptă ideologică”, cea dintre facultățile de stat și cele private. Problema nu vizează instituția absolvită, – și dacă sistemul educațional românesc are disfuncționalități care deranjează, fiecare e dator să își facă treaba sau, în caz contrar, să își vadă de treaba sa dacă nu e potrivit –, ci conștiința care ar trebui să îndrume lucid.

Așa putem începe să schimbăm ceva: știind dacă suntem „piesa” potrivită în mecanismul teatral. Actorul secolului XXI trebuie, mai mult ca niciodată, să fie simbioza talentului și a pregătirii (fizice și intelectuale). Actorul trebuie să își asume rolul central în creația scenică. Pentru ca produsul final să fie calitativ, să placă, să mulțumească, trebuie, în primul rând, ca actorul să fie FOARTE bun.

Dar bineînțeles că tinerii artiști revoluționari știu teoria. Rămâne doar să o pună în practică.

Actorul trebuie să tindă să devină Artistul total!