Irina Zlotea, studentă în anul III, Teatrologie, UNATC Bucureşti
Vă amintiţi, desigur, de Scufiţa Roşie. Este o poveste simpatică, dacă o priveşti cu inocenţă, dar dacă s-ar transforma în realitate? Ar mai fi la fel de amuzantă? Să vedem: Mama îşi trimite fiica, pe Scufiţa Roşie, în vizită la Bunica (prin pădure… singură…). Deja se văd câteva sprâncene ridicate – am putea spune că mama în cauză e cam iresponsabilă. Dar Lupul? În cazul lui ajungem la o listă considerabilă de infracţiuni: hărţuirea unei minore, intrare prin efracţie, furt de identitate şi tâlhărie. Vânătorul, pe de altă parte, taie burta Lupului, scoate cele două victime şi umple burta fiarei cu pietre, din cauza cărora aceasta va sfârşi pe fundul unui lac când se opreşte să se adape. Ei bine, în realitate asta s-ar numi crimă. Mă trece un fior pe şira spinării şi îmi vine în minte o replică din spectacolul despre care vreau să vă povestesc: „atunci când nu mai eşti copil, înseamnă c-ai murit demult…”.
La Green Hours se joacă dontcrybaby, un text de Catinca Drăgănescu, după Scufiţa Roşie de Fraţii Grimm, în regia lui Eugen Jebeleanu.
În spaţiul îngust, spectatorii sunt foarte aproape unii de ceilalţi şi de spaţiul de joc. Light & sound design-ul bine coordonat, precis, curat este suficient pentru a concentra atmosfera.
Actorii – Conrad Mericoffer, Ştefan Huluba, Camelia Pintilie, Cristina Drăghici, Silvian Vâlcu – sunt implicaţi, deschişi, au tehnică şi acel strop (exact cât e nevoie) de sclipire. Sunt tot timpul la limita dintre ei înşişi şi personaj(e), iar trecerile se fac cu exactitea unui mecanism, fără să se piardă în stări şi atitudini. Propunerea lui Eugen Jebeleanu este de nerefuzat şi, de fapt, nici nu poţi să îi scapi – nu alegi, eşti parte din joc. Tensiunea dintre spectatori şi actori nu este incomodă, ci formează o legătură constructivă pentru spectacol. Fără să îţi dai seama, te trezeşti cu Lupul privindu-te drept în ochi şi că tu eşti chiar Scufiţa, de fapt, oricine poate fi unul dintre personaje. Eşti martor şi partener de joc şi totul se întâmplă făţiş.
Nicoleta Lefter (Povestitorul) este sinceră, relaxată, cu un umor abia sugerat în privire, suficient cât la final să nu pleci cu ochii în lacrimi (căci nu aceasta e ideea), dar să ai în minte gândul limpede că ceva se întâmplă în jurul nostru şi că suntem parte din asta.
Energia e sus, se menţine, iar schimbările de identitate şi jocul de situaţii te distanţează, te amuză şi îţi spune simplu: „uită-te bine, nici tu nu eşti prea departe”. Ne-am pierdut inocenţa şi nu mai trăim frumos.
Pas cu pas, mergem pe urmele unor personaje care tânjesc după libertate. Bărbaţi şi femei, Gigi Fruntaşul sau bunica paralizată, fiecare dintre actori, Eugen Jebeleanu sau oricare dintre spectatori depind de limitele lor şi de cele sociale, de „etichete” şi ierarhii strâmbe. Spectacolul dontcrybaby „e de azi”. Ne priveşte. Şi toată nesiguranţa, şi singurătatea teribilă pe care o trăim, şi ameninţarea pe care o poate reprezenta celălalt, ceva din „circul vieţii” şi micile mizerii sunt acolo fără ca actorii să devină patetici sau penibili. Un text autoironic, care deschide o discuţie despre decizii, care adresează o invitaţie să testăm ceea ce e dincolo de aparenţe, în care personajele sunt legate unele celelalte printr-o răsucirea de condei a vieţii, cum suntem noi toţi…
dontcrybaby
un spectacol/performance de
Eugen Jebeleanu
un text de Catinca Drăgănescu
(uşor influenţat(ă)de Scufiţa Roşie – de Fraţii Grimm)
cu:
Conrad Mericoffer
Ştefan Huluba
Nicoleta Lefter
Camelia Pintilie
Cristina Drăghici
Silvian Vâlcu
scenografia: Velica Panduru
sound design: Sebastian Claudiu
producţia: Teatrul LUNI & Compagnie 28
Print