Marian Râlea: Teatrul e un vis

A jucat roluri mai multe decât anii pe care îi numără. Pe scena Teatrului L.S. Bulandra din Bucureşti, pe multe alte scene, în filme, la televiziune. Repertoriul lui cuprinde partituri care acoperă toată istoria lumii: din Antichitate până în zilele noastre. Este „bolnav de muncă“, după propria mărturisire, şi convins că actoria se face cu „mare generozitate şi mare umilinţă“. Ştie să se joace şi crede că nimic nu e greu pe scenă, dar că, în afara ei, există o realitate care aduce „ploi şi zăpadă“.

Este dependent de teatru şi ştie că trebuie să joace întotdeauna până la capăt. Despre pierderi într-un an al pierderilor, dar şi despre bucurii am stat de vorbă cu Marian Râlea într-o cabină a Teatrului L. S. Bulandra, după o repetiţie.

Ce aşteptaţi până la sfârşitul anului? Un an liniştitor pentru un artist ocupat?

Pentru mine nu mai poate exista un an liniştitor. Pentru mine nu mai poate exista decât altădată… Sper să fie un an pe care să-l parcurg ca în D’ale carnavalului, ca un veşnic catindat, exact ce joc în spectacolul lui Ducu (regizorul Alexandru Darie, director al Teatrului L.S. Bulandra din Bucureşti – n. red.), acum în lucru.

Cum sunteţi toamna asta?

A fost un an incontrolabil până acum şi nu înţeleg de ce. Am avut parte de multe evenimente pe plan profesional, dar şi personal. Nu alegem noi ce ni se întâmplă în viaţă. Pare paradadoxal, dar şi cu actorii se întâmplă la fel. Şi ei sunt oamenii, deşi pe scenă sunt personaje puternic conturate. La Timişoara, am avut recent premiera cu Viaţa e vis de Calderón de la Barca, în regia lui Mihai Măniuţiu. Au fost şi Premiile UNITER, unde poate că am investit prea mult, cum am investit şi în breasla aceasta, deci poate de aceea m-a durut puţin că n-a existat un bun-simţ profesional…

Îmi puteţi explica?

Poate că s-a vrut o competiţie, dar nu era cazul, noi fiind cu toţii prieteni. M-a durut foarte tare că mi s-a folosit imaginea în suferinţă la Gală, că am fost aşezat într-un anumit scaun şi filmat încontinuu. M-a durut că n-a fost mai multă atenţie pentru asistenţă. Eu cred că trebuia mulţumită toate suflarea care face această meserie, ar fi fost atât de simplu… Ar fi fost atât de simplu să fie aduşi pe scenă toţi nominalizaţii, împreună, şi să li se spună că anul acesta toată lumea a fost excepţională, dar că regula jocului face să fie doar trei aleşi…. N-am mai fi fost puşi în situaţia de a crede că unul e mai bun decât celălalt. Dar există o strategie UNITER, probabil, ceea ce îi priveşte doar pe cei din UNITER. A fost numai vina mea că am investit în povestea asta şi n-o să repet greşeala. M-am gândit tot timpul că i se putea întâmpla altuia ce mi s-a întâmplat mie, să nu ia premiul, să se destabilizeze puţin, în ideea că, dacă nu are parte de recunoaştere, meseria pe care o face este inutilă. Atâta timp cât, pus în faţa unei evidenţe, nu înţelegi că fiecare reprezentaţie în care joacă un actor este unică şi că spectacolul din seara asta nu este la fel ca acela de aseară, că un personaj nu e mai bun ca altul, că actorul le vrea perfecte pe fiecare, dar nu reuşeşte cu fiecare… Dar nu insist. În Îngropaţi-mă pe după plintă am un rol alături de colegi excepţionali, într-un spectacol conceput de un regizor de suflet, dar n-aş putea spune că m-a marcat mai mult ca alte roluri.  Este însă o împlinire, o explozie produsă după ce am acumulat atâţia ani de teatru. Şi asta o spune, în general, publicul.

Pe de altă parte, am fost uşurat. De obicei se bucură de succesele noastre mai mult decât noi cei din jurul nostru. Un insucces e mai dureros, mai dur pentru cei din jurul nostru, care au grijă de noi. Poate că pe mama, care a plecat în ceruri în februarie, ar fi durut-o mai tare decât pe mine şi poate că asta m-a alinat şi am trecut mai uşor peste tot.

Dar de ce atâta suferinţă, când dvs. personal sunteţi departe de etapa când e necesară recunoaşterea exprimată printr-un premiu? Plus că, ştiţi bine, un premiu este un compromis între mai multe opţiuni, judecăţi, gusturi etc.

Nu e vorba despre o simplă recunoaştere. De fapt, din punctul meu de vedere, a fost vorba despre o mare prietenie pe care am încercat să o am cu criticii de teatru, cu artiştii din teatrele în care am jucat, cu producători şi regizori de televiziune. Dar când se impun reguli neprieteneşti, care scot la lumină un orgoliu protestesc, atunci sigur că dispare prietenia. Mi s-a părut că nu mai am prieteni, ceea ce mă doare. Dar nu e prima dată.

Spuneaţi că nu mai vreţi să jucaţi în Îngropaţi-mă pe după plintă. V-aţi hotărât?

Chiar azi am discutat cu Ducu, probabil că ar fi bine să reluăm spectacolul. Eu ziceam că n-aş vrea să mai joc pentru că, după ce mama a plecat dintre noi, s-a transformat într-un text foarte dificil de spus pe scenă pentru mine personal. Plus că am spus special pentru acest juriu. În fine, sper ca timpul să rezolve, ca de obicei, totul sau atât cât poate să rezolve.

Se zice că Dumnezeu îi chinuieşte pe cei pe care-i iubeşte, nu le presară numai bucurii în drum. Dar aş vrea să schimbăm tonul şi să-mi povestiţi despre bucurie, cum aţi făcut în atâtea spectacole.

Mi s-au întâmplat şi două lucruri frumoase în ultima vreme, este adevărat. M-am redescoperit ca actor de film. M-am bucurat tare că am luat un premiu pentru rol secundar pentru Din dragoste cu cele mai bune intenţii, în regia lui Adrian Sitaru, film de acum cinci ani. Şi am jucat într-un film al lui Şerban Marinescu, după scenariul lui Radu F. Alexandru. Iar acum, în toamnă, am terminat lucrul la un film de Stere Gulea, Sunt o babă comunistă, după romanul lui Dan Lungu.

Apropo de relaţia om-actor, să vă povestesc încă un lucru frumos. Mergeam cu maşina spre un spital din Braşov şi m-am oprit la o benzinărie. Un câine a fost lovit de o maşină, era atât de supărat când m-am uitat în ochii lui – nu mai schelălăia, că nu mai avea putere -, dar am vrut să-l mângâi, conştient fiind că o să mă muşte, ca să se răzbune pe cei care l-au lovit. Îl luasem ca să nu-l mai calce altă maşină şi l-am lăsat să mă muşte, după care s-a liniştit. Atunci mi-am dat seama că, ori de câte ori am văzut un câine într-o benzinărie, privindu-l în ochi şi privindu-mă, bineînţeles, mi-a trecut mai uşor gândul că iar s-a scumpit benzina! (Râde.) El s-a liniştit, eu mi-am făcut injecţiile antirabice.

O imagine la care să ne gândim!

Dar, cum vă spuneam, a fost un an al pierderilor în primul rând. Am pierdut încă un suflet care a fost alături de mine, fără de care n-aş fi putut face actorie, fratele meu, plecat dintre noi acum patru săptămâni.

S-a întâmplat să fie aşa, poate a fost o greşeală… El termina facultatea când eu intram şi mi-a dat încredere că şi eu pot să fac meseria asta. A fost sfătuitorul meu de-a lungul întregii cariere şi unul dintre cei mai importanţi actori din Braşov. Dar n-am apucat să jucăm împreună nici măcar o dată. Aşa a fost.

Cum vi-l amintiţi?

Un june-prim al scenei româneşti, spre deosebire de mine, nu june comic, să zicem. A jucat enorm la Braşov, oraş pe care l-a cucerit, fiind un om de un mare spirit. După operaţie, când ne-am dus la el şi i-am spus ce bine arată, ne-a răspuns Să ştiţi că şi doctorul arăta foarte bine după operaţie! Şi glumele au continuat… Era mai talentat decât mine, dar eu am avut şansa – de altfel, şi el a avut – de a veni la Bucureşti, unde am rămas. Era foarte iubit de colegi şi mai ales cei tineri descopereau talentul în tot ce făcea el pe scenă.

Eu fac multe, ca de obicei: repet pentru spectacolul D’ale carnavalului, joc un text baroc la Braşov, Viaţa e vis, într-un decor high-tech, şi-mi dau seama că parcă trăiesc într-un continuum: viaţa e vis, d’ale carnavalului… Şi cine ştie ce va mai urma.

Jucaţi mult. Şi teatru, şi film.

Aşa am fost învăţat. Mama îmi spunea că sunt bolnav de muncă. Şi cred că avea dreptate. Nu mă simt bine dacă stau locului şi dacă n-am o relaţie bună cu teatrul şi, mai nou, şi cu filmul. Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc. Jocul, plăcerea şi nevoia jocului m-au făcut, probabil, să aleg această profesie. Nu mi se pare greu nimic din ce se întâmplă pe scenă sau din ce se întâmplă cu gândul actorului în faţa aparatului de filmat. Unii zic că e talent, eu zic că e doar o meserie pe care o înveţi.

Cât despre talent, probabil că şi eu, şi fratele meu l-am moştenit de la mama. Ei doi se bucură acum şi simt că mă ocrotesc în tot ce fac. Dar mi-e greu… Poate că ţine de frumuseţea şi de diversitatea profesiei, dar, ca actor, ai ritmuri, gânduri şi trăiri nesfârşite, nu ai liber de sărbători… Pe de altă parte, dacă avem timp liber nu înţelegem de ce avem timp liber şi nu suntem pe scenă…

Sunteţi dependenţi de teatru. E el ca o otravă dulce?

Teatrul e un vis, nu e realitate. Realitatea e mai aprigă, ea vine cu zăpadă şi cu ploi.

Aşa le spuneţi şi studenţilor?

Da, le spun că e un mare joc pe care şi-l asumă şi că, dacă găsesc plăcere adevărată în el, trebuie să nu trădeze şi să rămână în el, să joace până la capăt.

Nu vă e teamă pentru ei? După facultate, intră în junglă.

Îi ajut cât pot. Încerc să fiu pentru ei, pentru toţi, ce a fost fratele meu pentru mine. Cred că aşa se face meseria asta, aşa am fost educat: cu mare generozitate şi mare umilinţă. Numai aşa simte publicul că ai ceva de spus. În rest, talentul se cizelează, există tehnici care-l ajută. Şi, uneori, se poate şi fără.