Marilena Țepuș: Teatru se poate face oriunde, cu o singură condiție: să aibă calitate

IMG_4076Interviu realizat de Irina Radu, UNATC, Teatrologie, anul I

Despre teatru în general, despre diferențele fundamentale și metodele de funcționare ale fiecărei instituții teatrale în parte, despre așteptări, despre redescoperirea de sine am stat de vorbă cu Marinela Țepuș, directorul Teatrului Nottara. Un om pentru care teatrul, e întâi de toate regăsirea de sine, iar mai apoi, devine confesiune.  

Se spune că în timp, fiecare lucru capătă o definiție a sa. Dar teatrul, în ce măsură poate fi el definit?

De definit… nici nu știu dacă e simplu ori greu.  Cred că teatrul este dorința noastră expresă de a fi mereu alții, de a nu încremeni, de a nu rămâne cu o singură latură pe care ne-o cunoaștem sau nu. Teatrul nu este numai pe scenă, cred… și, de fapt, o spun în prelungirea celor care au tot spus-o și cu secole în urmă, că până la urmă toți vrem să jucăm niște roluri, toți vrem să fim și altcineva decât suntem în mod curent. Și de câte ori facem asta, până la urmă, facem teatru.

Dar cum credeți că un teatru își poate construi un specific al său și se poate individualiza în raport cu celelalte?

Din păcate, în România… teatrele nu au specific. În afară de cele două-trei teatre de proiect și în afară de cele câteva teatre private, deja recunoscute, teatrul de repertoriu a devenit o magmă. O magmă în care plutim cu toții, alergând mai ales după succes. Iar pentru acest succes suntem dispuși să facem orice. Dacă vrem să facem și artă, iarăși facem orice. Numai că lucrul ăsta ne dăunează. Probabil doar Teatrul Metropolis, care este un teatru de proiecte, noul teatru de proiecte înființat la Giurgiu și Teatrul din Buzău, care a fost construit și el tot pe aceeași structură și funcționează foarte bine astfel de aproape 20 de ani, au un anumit specific: adică nu au o trupă de actori angajați și, prin urmare, își pot permite să aducă distribuții ideale, dacă există fonduri firește… dar asta e șansa unui teatru de proiecte. În ceea ce privește teatrele de repertoriu bucureștene… poate doar Teatrul de Comedie are un anume specific, dar și acolo, dacă ne vom duce, vom vedea că în repertoriu sunt și numeroase drame. Și până la urmă e nevoie și de drame, tocmai de aceea se joacă și chiar cu mare succes. Cât despre Teatrul Nottara, acesta chiar vrea să construiască un brand de teatru și intenționăm să avem cu adevărat un specific al nostru, o identitate. Cred că, până la urmă, teatrele chiar trebuie să-și caute o identitate. Și dorim acest lucru tocmai pentru că ni se spune mereu că suntem un teatru de bulevard și nu știm niciodată dacă suntem de bulevard, sau numai pe bulevard… noi chiar vrem să devenim un teatru de bulevard pe bulevard! Și nu cred că ar fi nimic rău. Noi jucăm foarte multă comedie. Și pentru că publicul își dorește comedie, noi devenim supuși. Dar trebuie înțeles un aspect: comedia bulevardieră nu e cu nimic mai prejos decât orice alt gen de piesă, atâta vreme cât este făcută într-adevăr după rețetă și dacă e realizată de profesioniști.

Teatrul Nottara chiar vrea să construiască un brand de teatru și intenționăm să avem cu adevărat un specific al nostru, o identitate. Cred că, până la urmă, teatrele chiar trebuie să-și caute o identitate. Și dorim acest lucru tocmai pentru că ni se spune mereu că suntem un teatru de bulevard și nu știm niciodată dacă suntem de bulevard, sau numai pe bulevard… noi chiar vrem să devenim un teatru de bulevard pe bulevard! Și nu cred că ar fi nimic rău. Noi jucăm foarte multă comedie. Și pentru că publicul își dorește comedie, noi devenim supuși. Dar trebuie înțeles un aspect: comedia bulevardieră nu e cu nimic mai prejos decât orice alt gen de piesă, atâta vreme cât este făcută într-adevăr după rețetă și dacă e realizată de profesioniști.

În acest caz, ce presupune un teatru de proiecte și cui îi este destinat, cui i se adresează (referindu-ne aici deopotrivă la segmentul spectatorilor, precum și la cel al actorilor)?

Un teatru de proiecte presupune în primul rând un buget mai mic și asta este de bine. Dar presupune și multă muncă, mult efort necesar pentru a face o distribuție cu actori din mai multe teatre bucurește… pentru că cele trei teatre care există acum, există cu succes (și vorbesc aici despre Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu, Teatrul Metropolis și Teatrul „George Ciprian” din Buzău). Dar ele rezistă și datorită faptului că sunt foarte aproape de București și pot să-și permită să aducă actori importanți, de renume. Sigur că lumea vine după actori importanți. Iar să îi aduci pe aceștia din mai multe teatre într-o singură distribuție… poate deveni un adevărat calvar când trebuie să programezi acele spectacole. Și atunci începe forfota și lupta de a-i aduce laolaltă. Să joci un asemenea spectacol sâmbăta ori duminica devine aproape imposibil. Iar dacă s-ar juca luni, marți, miercuri… publicul nu ar fi într-atât de disponibil, el e mai mult obișnuit cu ideea de  sâmbătă și duminică. Și poate acesta ar fi dezavantajul.

De câte viziuni este nevoie pentru clădirea unui proiect? Cine contribuie pentru ca acesta să se nască?

În principiu, repertoriul se face asemănător cu cel al unui teatru de stat pentru că directorul trebuie să facă un proiect de buget în care să adune niște proiecte, dar diferența este că artiștii sunt angajați pe acel proiect și nu mai departe. Adică, se repetă un timp și se face un contract pe un anumit număr de reprezentații, cu posibilitate de prelungire… în funcție de cât se consideră că poate rezista spectacolul în cauză. Așadar, aș spune că acest sistem este unul mult mai flexibil și nu încarcă organigrama nimănui. E în avantajul tuturor părților.

Un teatru de repertoriu este, de fapt, o uzină: există ateliere, aparatură, utilaj tehnic, există artiști care la un moment dat joacă sau nu joacă.

Ați avut ocazia, în calitate de director, să simțiți pulsul ambelor tipare de teatru. Care sunt diferențele majore (plusurile și minusurile) dintre un teatru de proiecte și un teatru de stat?

Lucrurile pot funcționa foarte bine sau defectuos în ambele medii. Și pot să afirm, după o experiență de șase ani la Teatrul George Ciprian din Buzău și numai doi ani petrecuți la Teatrul Nottara, în calitate de director… că e mai ușor să conduci și să realizezi proiecte într-un teatru de proiecte, decât într-un teatru de repertoriu. Și aș zice că în viitor vor fi din ce în ce mai puține teatre de repertoriu, fiindcă ele au, totuși, o structură osificată, o structură greoaie. Un teatru de repertoriu este, de fapt, o uzină: există ateliere, aparatură, utilaj tehnic, există artiști care la un moment dat joacă sau nu joacă. Actorii au, totuși, niște salarii (mari sau mici)… Desigur, sunt mici salariile, dar chiar și așa, ele pot să varieze în cazul în care acești actori sunt angajați permanent sau numai pe proiect. Cred, deci, că în viitor șansa teatrelor de proiecte este mai mare decât ne-am închipui. Eu consider că este loc pentru toate tipurile de teatru – și pentru cele din regim privat, pentru puburi, cafenele și pentru teatru într-o catedrală. Teatru se poate face oriunde, cu condiția să aibă și calitate.

Cred, deci, că în viitor șansa teatrelor de proiecte este mai mare decât ne-am închipui. Eu consider că este loc pentru toate tipurile de teatru – și pentru cele din regim privat, pentru puburi, cafenele și pentru teatru într-o catedrală. Teatru se poate face oriunde, cu condiția să aibă și calitate.

În ce mediu credeți că spectatorul se va simți „mai ca acasă”?

Spectatorul nu cred că sesizează decât un singur lucru: dacă se va duce la spectacolul unui teatru de proiecte, o să vadă că sunt mai multe vedete. Și mai contează încă ceva: vedetele provin din mai multe teatre. Deci dacă va merge să vadă un spectacol al teatrului din Buzău, el va vedea dintr-odată actori de la Teatrul Național, actori de la Bulandra și actori de la Nottara, spre exemplu. Iar acesta este un aspect pozitiv pentru public.

Dar în cazul dumneavoastră, sentimentul de „acasă” se naște unde?

Aici e greu de răspuns.  Eu, din ’94, cu o întrerupere de doi ani, am fost angajată a Teatrului Nottara continuu și sigur că este casa mea. Însă dintotdeauna m-am simțit adoptată de Buzău și nu numai de teatrul de acolo, ci și de munincipalitate și de publicul buzoian. După prima ediție a Galei Vedetelor, care, de fapt, era a patra ediție a festivalului buzoian de teatru: „Gala noilor generatii – Capul de regizor”, am fost oprită pe stradă și oamenii îmi mulțumeau pentru că am adus acolo mari actori. Iar asta a fost cea mai frumoasă zi din viața mea… dar după aceea, ea s-a repetat pentru că încet, încet am început să lucrez și cu vedete și lucrurile au mers din ce în ce mai bine. Aici (la Nottara), cumva am luat-o de la început, întrucât ceva înseamnă să fii secretar literar și altceva înseamnă să fii director. Deși la început mi s-a părut că e ușoară trecerea, n-a fost deloc așa, dar până la urmă, cred că putem face lucruri frumoase și aici. Și chiar dacă este ceva mai greu, cu siguranță merită.

Cum se construiește și, ulterior, cum se menține o colaborare între un teatru de stat și un teatru de proiecte? Un exemplu mai mult decât relevant în acest caz fiind parteneriatul dintre Teatrul „G. Ciprian” și Teatrul Nottara, care se dezvoltă de ani buni…

Sigur că se poate stabili o astfel de colaborare. Noi numim Teatrul din Buzău, la fel cum îl numea și domnul Mircea Diaconu: „fratele nostru mai mic”. Este o legătură benefică pentru ambele teatre implicate. O dată, pentru că teatrul din Buzău își poate depăși granițele și ajunge să joace la București, iar a doua oară pentru noi:  în urma unui sondaj realizat acum ceva vreme, am descoperit că o parte dintre actorii care joacă lunea și marțea în spectacolele Teatrului „George Ciprian” au fost asimilați ca fiind vedete ale noastre – Magda Catone, Silviu Biriș, Virgil Ogășanu –  sunt trecuți ca fiind actori ai Teatrului Nottara. Avantajul, este, prin urmare, pentru toată lumea.

Cred că am depășit de mult mentalitatea de provincie, iar mie-mi place să cred că România nu e formată din provincii, ci este o țară unde toți oamenii sunt la fel. Ceea ce m-a impresionat, însă, la Buzău a fost faptul că publicul de acolo se îmbracă încă frumos când vine la teatru…

Se bucură diferit publicul din provincie față de cel bucureștean de gustul teatrului?

Eu nu l-aș numi public de provincie… îmi place să-i spun „din țară“. Și cred că am depășit de mult mentalitatea de provincie, iar mie-mi place să cred că România nu e formată din provincii, ci este o țară unde toți oamenii sunt la fel. Ceea ce m-a impresionat, însă, la Buzău a fost faptul că publicul de acolo se îmbracă încă frumos când vine la teatru și asta m-a determinat să rămân atâta vreme acolo. Oamenii vin întotdeauna pregătiți de sărbătoare și acesta este unul din motivele pentru care la Buzău merită și trebuie să existe și un festival, fiind o sărbătoare prin el însuși.

Poziționându-ne într-un timp și spațiu ce par a se degrada treptat, vă întreb: Considerați că mediocritatea care ne înconjoară poate afecta și calitatea publicului? Dar pe cea a spectacolului?

Da, mediocritatea ne afectează inevitabil. Sunt o mulțime de spectacole montate în regim privat, de către impresari sau așa-zișii impresari, sunt lucrate pe repede-înainte cu dorința de a veni cât mai mult în întâmpinarea publicului, dar asta ne afectează pe toți. Și simțim că se întâmplă în toate teatrele, inclusiv în Teatrul Nottara, pentru că aceste tipuri de spectacole, trebuie să recunoaștem, sunt și aducătoare de venituri. Calitatea spectacolului este afectată, pentru că el se face în așa fel încât să atragă cât mai mult public cu putință. Or, știm că acum publicul este afectat în primul rând de mass-media și de ceea ce se întâmplă pe toate posturile de televiziune: toate scandalurile, toate show-urile acelea teribile… sigur că ne fac să vrem ceva foarte ușor, ceva facil, ceva vulgar, care nu e conform cu arta. Cred că e la îndemâna impresarilor, și dacă nu a impresarilor, atunci a artiștilor care joacă în asemenea producții, să nu se dezmintă și să rămână profesioniști. Să rămână în granița artei, și nu a vulgarității. Numai de noi depinde chestiunea asta… din păcate. Și nu cred că aici aș putea da vina pe un întreg sistem de stat sau pe buget, este strict o chestiune de mentalitate, trebuie să câștigăm cu toții cât mai rapid și cât mai ușor. Mediocritatea ar trebui să dispară… măcar în artă.

Mediocritatea ne afectează inevitabil. Sunt o mulțime de spectacole montate în regim privat, de către impresari sau așa-zișii impresari, sunt lucrate pe repede-înainte cu dorința de a veni cât mai mult în întâmpinarea publicului, dar asta ne afectează pe toți.

Cum ați convinge un tânăr care nu a pășit vreodată într-o sală de teatru, fie el un teatru de proiecte, independent, sau de stat, să accepte această provocare?

În primul rând, prin metoda oglinzii. Mergem la teatru, întâi de toate pentru a ne regăsi pe noi, sau o latură a noastră. De obicei, ne ducem la teatru ca să regăsim o latură frumoasă a noastră, sau o latură pe care ne-o dorim ori pe care sperăm să o avem. Sau ne ducem la teatru pentru a râde de latura noastră ascunsă, pe care noi nu o vrem la suprafață, dar faptul că vedem jucându-se pe scenă o comedie și acolo ne recunoaștem puțin, ori putem râde de ceilalți… e mare lucru. Însă tinerii vin la teatru. Și vor veni întotdeauna. Actorii încă există și încă fascinează. Probabil în adolescență cu toții visăm să fim actori. Iar spectatorii, prin ei înșiși, prin prezența lor acolo sunt parte a unui spectacol. Deci pentru un ceas sau două și ei fac parte din spectacol și devin actori. Și merită să se reîntoarcă fiindcă întotdeauna vor avea ce învăța. Spectatorul va pleca întotdeauna din sala de teatru măcar cu un singur lucru care i-a plăcut de acolo. Cred că cine va păși o dată într-o sală de teatru, se va întoarce… de mai multe ori.

Print

2 Comentarii

  1. Anton Pavlovici 02/03/2014
  2. teatru 03/03/2014

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.