Matei Vişniec şi Tom Waits într-o cabină telefonică londoneză

Câţi oameni încap într-o cabină telefonică londoneză? În centrul Bucureştiului, în Londophone au încăput 3 tineri actori, 2 muzicieni talentaţi, 1 regizor inimos, 1 scenografă inventivă şi 23 de spectatori curioşi. Tragem linie şi punem la bătaie cunoştinţele de matematică elementară. Fix 30. Nu extragem radical, nu aplicăm integrale, totul e simplu.

Simplu şi nu chiar aşa. Ca orice idee bună, spectacolul „The human trashcan” este produsul fericit obţinut la întâlnirea dintre originalitate, creativitate şi talent. Totul pare asamblat din cupluri bine proporţionate: teatru-pub, actori-muzicieni, text-partitură, limba engleză-vorbitori de limbă engleză. Lăsând gluma la o parte, este într-adevăr recomfortant să descoperi în peisajul teatral bucureştean această nişă: teatru pentru expaţi. Nu m-am gândit niciodată cum ar fi să locuiesc în Yemen sau Togo, să nu cunosc limba şi să vreau să merg la teatru. Spectacolul regizat de Alexandru Nagy m-a făcut să mă gândesc serios şi la asta. Spectacolele în limba engleză sunt un răspuns viabil, iar cel de faţă combină atuul lingvistic cu textele celui mai cunoscut dramaturg român contemporan – Matei Vişniec.

Cel mai frumos element al spectacolului este atmosfera: ce semn teatral poţi asocia cu un spaţiu atât de intim, claustrant chiar? Cabină telefonică este deja – doar se numeşte Londophone. Opţiunea regizorală, completată ingenios de scenografia Iuliei Popescu, ne aruncă din comfortul pubului tematic direct în ghetto. Într-un gang prost luminat, murdar, îmbâcsit de fum înnecăcios, în care doi charloţi de secol XXI cântă blues. „Rain dogs” – Jonathan Shade şi Gabi Ghiţă – sunt sarea şi piperul; fără acordurile muzicii lui Tom Waits, nu ar fi existat liantul atât de necesar între cele şase monoloage. Iarăşi, e o soluţie simplă; dar ce efect!

După ce ne-am acomodat cu vecinii de scaun, cu obscuritatea şi fumul abundent şi am respirat, odată cu el, muzică de calitate, apar în gangul, devenit al nostru, personaje bizare – un domn jovial care vrea-nu vrea e luat drept pubelă ambulantă, o domnişoară erotizată care ne vorbeşte despre invazia fluturilor ucigaşi, un gay simpatic devenit pe nepusă masă proprietarul unui cal, o doamnă nevrotică înspăimântată de ploaia invizibilă care seacă totul de conţinut, un detectiv care transformă banala istorie a viermelui locatar din măr în film poliţist şi o duduie înarmată cu un hamburger apetisant care e fascinată de posibilitatea de a trăi fericită în cercul său strâmt, desenat cu cretă.  Danni Ionescu, Alina Rotaru şi Ştefan Pavel sunt tinerii actori din spatele acestor domni ciudaţi şi doamne speciale.

În interpretarea celor şase monologuri alternează nota stranie şi cea comică, păstrând savoarea textelor lui matei Vişniec. Traducerea în limba engleză ar putea ştirbi din impactul cuvintelor. Rotunjimea şi bogăţia de sensuri a vocabularului autohton e înlocuită cu rigoarea topicii şi gramatica previzibilă a limbii engleze. Nu am simţit, însă, nicio clipă în fundătură mobilată cu tomberon şi carpetată cu ziare dorul de limba maternă. Desigur, accentul a mai trădat din când în când potenţa unor cuvinte, dar receptarea nu a avut de suferit. Sporul de dificultate cu care s-au confruntat tinerii actori nu este deloc de neglijat; când joci într-o limbă străină, pe care, chiar dacă o vorbeşti fluent, nu o poţi controla ca un nativ, e cu atât mai dificil să îţi asumi un rol. Atenţia trebuie drămuită între personaj şi pronunţie, intenţie şi accentul care nu are voie să cadă altfel decât foarte precis. Cei trei actori au avut fiecare atuurile proprii: Danni Ionescu şi-a speculat, pe lângă firescul actoricesc, umorul şi puterea de improvizaţie, Alina Rotaru a realizat două personaje foarte diferite, pentru primul mizând pe puterea de seducţie a cuvântului perfect acordat în ritm cu mişcarea fluentă, iar pentru cel de-al doilea pe combustia interioară reprimată, din care eram lăsaţi să vedem doar flashuri, iar Ştefan Pavel a connsturit un rol de compoziţie, care i-a permis să îşi dezvolte nu doar talentul ci şi tehnica, dovedind pe lângă carisma cu care îi bucură pe spectatori şi o notă de inteligenţă scenică subtilă.

„The human trashcan” nu e un spectacol de teatru cu acţiune, intrigă şi deznodământ. Curba lui dramatică se constituie din acorduri de blues, apariţii aproape spectrale, poveşti absurde, ziare mototolite şi mult fum. Atmosfera, muzica, textul şi performanţa actoricească sunt motivele pentru care vă puteţi dori să mergeţi la un exchange, să schimbaţi 5 lire şi să ajungeţi, în poarta Cişmigiului, la Londophone – leii nu sunt acceptaţi; un alt amănunt al conceptului care punctează la capitolul originalitate. Nu veţi asista la o felie de viaţă, nu veţi vedea o poveste, nu veţi avea un fotoliu comfortabil. Veţi putea asculta, în schimb, muzică de calitate alternată cu şase scurte fantezii sub formă de confesiune ale unor actori plini de farmec, paginaţi de un regizor inimos şi o scenografă inventivă.

Şi totuşi, oare încap 30 de oameni într-o cabină telefonică londoneză?