Ce urâtă culoare cu aceşti munţi albi, plutitori. Nu există făgăduială. El e prea aproape… şi voi amândoi sunteţi prea departe…
Îmi pun rochia lungă, şi, fără milă, las zilele să mă părăsească. Mie frigul, mie născocirile ample, mie vina.
Îi răsplătesc trădarea, asurzind cetatea. Amîndoi…
S-au dus. S-au dus. Mă pierd întru noapte, dar puterea nopţii nu vrea să mă cuprindă. Tobe, bateţi! Sunt înveninata doamnă a năpăstuirii.
M-a vândut şi preţul este de ruşine. N-aduce somn atâta sfâşiere. Şi dacă mâine mă voi deştepta? Primejdia nu este somnul…
…Tot ce am avut mai drag pe lume!… Amândoi.
Facebook
Twitter
StumbleUpon
Email
Print
