Vă propunem o rubrică nouă: o poezie pe săptămână spre recitare sau recitire…
Mircea Ivănescu
asculţi, adică, acum cum navighează ofelia?
cântecele ei în care cade ploaia amestecată cu o sordidă
zăpadă – poate despre fiica brutarului (care, de fapt
era, se spune, o bufniţă), despre cine mai ţine
minte ce? ofelia nici nu ştie – dacă-i adevărat
că ea este numai o amintire despre lucruri, fiinţe străine -
că tu stai aici şi-o asculţi, şi deci eşti tu singur
aici, pândind-o cu ochi mici, cum trece în vălurile umede
şi cu multe flori dulci în mâinile ridicate spre ochii ei dulci
(dar asta – înmormântarea – va fi mai târziu). tu o pândeşti.
sau poate că, dimpotrivă, ofelia este adevărată,
şi gândurile, şi simţirile tale aici, sunt vorbe,
vorbe – şi amintirile tale, despre ea, de pildă, sunt numai
jocuri de paie împinse în vânt în desene fără vreun înţeles,
şi singurul lucru adevărat este ea, trecând,
uneori, rar, cântând, şi cu flori
dulci adăstând să ningă pe faţa ei răsturnată?
Facebook
Twitter
StumbleUpon
Email
Print
