Menajeria de sticlă se zărește cu greu de la depărtare, iar formele pe care spectatorul le deslușește sunt cel puțin incerte. Această menajerie de sticlă nu seamănă cu cele văzute în copilărie, la bunicile noastre, ci tronează în mijlocul scenei, pe un suport fragil, iar cromatica și lumina o transparentizează cu totul. În jurul ei aerul s-a modificat, e rece și ai senzația că înoți într-un lapte stătut, uitat de când lumea și pământul. Cu toate astea, nimic nu este învechit, vetust sau prăfuit în montarea „Menajeriei de sticlă” de Tennessee Williams, de la POINT.
Regizoarea Alexandra Penciuc și scenograful Tudor Prodan mizează pe un minimalism puternic estetizat, în care singura rupere de ritm, la nivel de imagine, e reprezentată doar de un personaj, Amanda, mama Laurei și a lui Tom. Voalurile rochiei sale galbene inundă scena, tulbură albul rece și aduce aminte de căldurile toropitoare din textele lui Tennessee Williams. Odată ce ea părăsește scena, totul se întoarce la starea de „înghețat în timp”. „Menajeria de sticlă” imaginată de Alexandra Penciuc este ca un bloc de gheață prin care poți întrezări frânturi de poveste și de oameni, în timp ce picături de apă se preling lent. Ritmul spectacolului te anunță însă, că nimic nu se va topi dintr-odată și există posibilitatea ca totul să se întoarcă la starea inițială în care povestea e ca un cerc închis, incifrat și ermetic.
Deși structura pieselor lui Tennessee Williams e clară și de cele mai multe ori intențiile și istoricul personajelor sunt ușor de intuit sau chiar se lasă dezvăluite, această interpretare a „Menajeriei de sticlă” e învăluită în ambiguitate de la un capăt la altul. Spectacolul în sine nu are o „coloană vertebrală” care să susțină întreaga poveste, ci se comportă ca o perdea translucidă în care sensurile se modifică, contururile se deformează și personajele se plimbă ca niște umbre într-un univers pe care spectatorul se străduiește să-l ghicească cu ochii mijiți, de parcă ar fi prins în toiul unei ploi torențiale și nu-și mai găsește drumul… Aici există riscul să te rătăcești și să nu mai înțelegi cine, ce, cum și de ce. De dragul ambiguizării și a interpretării/perspectivei de pe muchia dintre realitate și vis/amintire, relațiile își pierd din intensitate, sângele se face apă, iar povestea, în loc să curgă într-un ritm dictat de momente de conflict și respiro, se prelinge lent și frânt ca apa care se topește ușor de pe un bloc de gheață…
Prin această perdea de sensuri disparate, își fac apariția Tom și Jim, prezențe masculine puternice în ciuda uniformizării corporatiste de secol XXI. Emil Măndănac își umple personajul cu o profundă tulburare. În interpretarea sa, Tom este într-o permanentă stare de frământare și confuzie, frică și dorință de a fugi, de a pleca de acasă, oriunde, cât mai departe de mama sa, dar cât mai aproape de Laura… Însă relația cu cele două femei din viața sa se conturează vag, cu atât mai mult cu cât Amanda, interpretată de Ilinca Hărnuț, sugerează mai degrabă o explozie de sexualitate, decât de maternitate.
Ea își trăiește propriile fantezii, propriul trecut în care poate era o femeie împlinită, și trece absentă prin viața copiilor. Se lingușește pe lângă Tom, se gândește că Laura a ajuns la vârsta când are nevoie de un bărbat și dispare în trecutul pe care încă și-l mai proiectează ca pe un prezent necesar supraviețuirii. Laura, asemenea mamei sale, trăiește într-un circuit concentric al amintirilor care îi atârnă ca o rochie în jurul trupului, menită să o protejeze de tot ceea ce vine din exterior. Cătălina Moga e o Laura inocentă fără eforturi și fără să-și propună. Din ea se nasc în mod natural și naivitatea și timiditatea, dar și curajul de a-și trăi măcar pentru o seară visul de a fi iubită. Frumusețea și inocența se armonizează cu relaxarea și îndrăzneala lui Jim (Mihai Smarandache) de a păși dincolo de limite. Scena dintre cei doi este poate cea mai plină de substanță și emoții, deoarece intuiești că, de fapt, Laura este cea care conduce, care îl stârnește pe Jim și care îi insuflă suficient curaj cât pentru un sărut. Apoi, personajele trec din nou sub acea perdea translucidă care parcă ai vrea să mai fie trasă măcar o dată…
Alexandra Penciuc mizează pe o interpretare care exploatează mult simbolurile, atmosfera, ambiguitatea, și totuși, lasă în urmă cel mai important simbol, însăși menajeria de sticlă. Pe măsuța din mijlocul scenei, toate obiectele sunt în miniatură, abia le poți zări și ai senzația că e mai degrabă vesélă decât o colecție de animăluțe din sticlă. Din această „Menajerie de sticlă” lipsește inorogul, bibeloul preferat al Laurei. Jim nu va întreba niciodată de el, nu-l va ține niciodată în mână și nu îi va sparge cornul din mijlocul frunții. Bărbatul ideal proiectat de Laura prin acest simbol, nu se va transforma în cioburi. Poate de aceea nimic nu e dureros nici înainte și nici după întâlnirea mult așteptată. „Menajeria de sticlă” rămâne intactă, intangibilă, protejată de un bloc de gheață invizibil…
POINT
„Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams
Regia: Alexandra Penciuc
Cu: Emil Măndănac, Ilinca Hărnuţ, Cătălina Moga, Mihai Smarandache
Scenografia: Tudor Prodan
Light design: Bogdan Gheorghiu
Foto: Ruxandra Ana Moraru, Facebook POINT
Print