Metafora lui Nekrošius despre viață și moarte regăsită într-o imagine

nekrosius-1„Teatrul nu trebuie să aibă pretenția de a schimba. Teatrul e divertisment, un fel de a-ți petrece timpul. După ce închizi ușa, nu știu ce mai rămâne.” Eimuntas Nekrošius nu obișnuiește să acorde interviuri sau să vorbească liber despre propria lui artă regizorală. A rămas în memoria publicului pentru spectacole precum „Hamlet”, „Macbeth” de William Shakespeare sau „Idiotul” după romanul lui Dostoievski și el însuși remarca la Olimpiada Teatrelor că „acum, în teatru, e mai important să-ți faci un nume.” La Teatrul Național din Varșovia, Nekrošius a acceptat să monteze textul lui Adam Mickiewicz, „Străbunii”, iar spectacolul său atât de mult așteptat de publicul polonez a repezentat cireașa de pe tort după o săptămână de remix-uri, ceremonii ritualice și discuții despre problemele fundamentale din poemul cu pricina, cunoscut și sub numele de „Dzdiady” sau „Forefathers’ Eve”.

nekrosius-3Scena de la Opera din Wrocław a fost pentru patru ore spațiul de tranziție dintre viață și moarte, un purgatoriu înțesat de personaje hăituite de amintirile propriului suflet încărcat cu minciună, trădare, răutate și nefericire. Construit din patru părți scrise în perioade diferite, textul lui Mickiewicz rareori este montat în întregime, însă Nekrošius a reușit să comprime imaginile reprezentative din poem într-un spectacol în care vizualul precedă esența/substanța. Pentru publicul străin, povestea lui Mickiewicz începea vag cu un anume Gustaw, o fantomă cu trup de om care își caută iubita moartă, ba pe tărâmul celor vii, ba în purgatoriu. Din întregul spectacol se desprinde imaginea sugestiei unui cimitir, o întindere de un gri metalizat, plină de gropi care sugerează morminte. În timp ce Gustaw retrăiește povestea iubirii sale, o mireasă apare pe scenă însoțită de un alai de nuntași îmbrăcați în negru și cu flori sângerânde în brațe. Iubita se prăbușește în mormânt, nuntașii devin martorii unei înmormântări, iar florile îi acoperă trupul. O singură imagine naște o suită de emoții care au la bază metafora vieții și a morții; viața care cade cu repeziciune în groapa neagră ca un vortex, în ciuda tinereții și a legământului dintre două suflete.

Eimuntas Nekrošius nu a ales să se joace cu textul, să-l reinterpreteze, ci a preferat să-l citească corect scenic. A păstrat manierismele, motivele literaturii romantice, costumele de epocă, chiar și declamațiile pe alocuri. În schimb, la nivel de imagine, a trecut prin istoria modei și a artei și a ajuns până la mișcarea hippie ca metaforă totală pentru dorința de libertate care aproape sufoca poporul polonez la 1830.

nekrosius-2A doua zi, în cadrul unei conferințe în care ne așteptam ca Nekrošius să ne țină o „predică” despre forța mitului, ne-am izbit de un „monument” rece, ursuz și închistat. Nici vorbă de mit, de metaforă, de artă. Discursul regizorului lituanian a fost ca un duș rece, iar câțiva spectatori polonezi au fost intrigați de montarea sa. „Domnule Nekrošius, dar ce s-a întâmplat pe scenă cu lupta noastră cu Dumnezeu, cu credința, cu emoțiile care guvernează acest text, cu personajele atât de puternice și de reprezentative pentru noi? De ce ați renunțat la dimensiunea metafizică a textului?” Niciun răspuns. În schimb, fiecare a plecat acasă cu setul lui de iluzii spulberate.

Teatrul e divertisment, privești o serie de imagini, închizi ușa și e posibil să dai totul uitării. Este limpede că ne aflăm într-un moment al teatrului în care numele celui de pe afiș cucerește, și nu ceea ce se întâmplă pe scenă. Spectacolul lui Nekrošius, „Dziady”, a fost o mostră de geniu care jonglează comod cu un spațiu-metaforă care ține loc de substanță, cu un grup de figuranți care întruchipează purgatoriul și alte câteva rezolvări regizorale care îți fură gândul, însă nu cât să acopere patru ore de teatru. Însă scena ca un cimitir plini de gropi descoperite în care riști să cazi oricând este imaginea lumii în care trăiesc viața și moartea deopotrivă. La fiecare pas treci pe lângă iminența sfârșitului, la fel cum personajele lui Nekrošius cădeau și se ridicau din morminte mânate de dorința de a schimba Polonia sau de a-și găsi fericirea în orice lume, ori asta luminoasă și caldă, ori cea înnegurată și terifiantă a purgatoriului.

Teatrul Național din Varșovia, Polonia

„Dziady” de Adam Mickiewicz

Regia: Eimuntas Nekrošius

Distribuția: Bartłomiej Bobrowski, Katarzyna Dorosińska, Karol Dziuba, Wiktoria Gorodeckaja, Piotr Grabowski, Anna Grycewicz, Joanna Gryga, Kinga Ilgner, Arkadiusz Janiczek, Robert Jarociński, Paulina Korthals, Grzegorz Kwiecień, Grzegorz Małecki, Kacper Matula, Kamil Mrożek, Szymon Nowak, Paweł Paprocki, Piotr Piksa, Katarzyna Pośpiech, Marcin Przybylski, Mateusz Rusin, Paulina Szostak, Magdalena Warzecha, Adrian Zaremba

Muzica: Paweł Szymański

Scenografie: Marius Nekrošius

Costume: Nadežda Gultiajeva

Lighting: Audrius Jankauskas

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.