Mic jurnal de Budapesta

Când intru în „sevrajul” operetei şi al musicalului, Bucureştii nu mă mai ajută neam. Teatrul „Ion Dacian” – dedicat genurilor – se află în toiul proiectului – meritoriu altminteri – de construcţie a noului sediu. „Florile” oferite cu generozitate în ăst răstimp n-au cum aduce primăvara (într-o iarnă adesea învrăjbită în mica, dar vioaia noastră comunitate teatrală). Mă refer la Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă”, pe care îl organizează an de an, în pofida impedimentelor de tot felul; apoi la turneul naţional care a început în 2012 şi încă mai are întâmplări artistice – dar nu în capitală, şi, în fine, la unicul spectacol al instituţiei – prezentat cu o frecvenţă imprevizibilă la Teatrul Metropolis – „Paris, mon amour”. Dar acesta vine dintr-o zonă oarecum înrudită, fiind, practic, un colaj de şansonete.

În atare situaţie, singura soluţie a împătimitului rămâne calea pribegiei. Prima variantă ar fi cele câteva teatre din ţară care mai au în repertoriu spectacole de gen: Teatrul „Regina Maria” din Oradea cu musicalurile „Scripcarul pe acopriş” şi „Producătorii”, Teatrul Naţional Timişoara cu „Full Monty”, Teatrul Naţional Târgu-Mureş – compania „Tompa Miklós” şi Teatrul Szigligeti Oradea cu opereta „My Fair Lady”, iar exemplele ar putea continua cu cele câteva scene lirice, unde mai-marii în funcţie nu au refuzat publicului acest tip de entertainment, până la urmă. Ah, şi cu Teatrul German de Stat Timişoara, care va avea premiera musicalului „Cabaret”, în regia lui Răzvan Mazilu, joia aceasta, pe 27 februarie.

01_Szerényi_László_(Rhett_Butler)_şi_Gubik_Petra_( Scarlett_O'Hara)_în_PE_ARIPILE_VÂNTULUI
Szerényi László (Rhett_Butler) şi Gubik Petra (Scarlett_O’Hara) în PE ARIPILE VÂNTULUI

Sigur că enumerarea nu este una exhaustivă, dar este o soluţie soft. Minim două zile de drum pentru un singur spectacol nu e chiar visul împătimitului sus-numit, chiar şi a celui aflat în sevraj. Pentru aceasta, există, însă, o soluţie hard. Hard pentru bucureşteanul de rând, care nu-şi permite prea multe zboruri cu avionul, mai ales atunci când preţul biletului îi pare deşănţat în raport cu distanţa. Hard pentru acelaşi bucureştean care se urcă în tren şi face 14 ore până la destinaţie. Dar, odată ajuns acolo, îşi va putea administra „drogul” câteva zile bune la rând.

Destinaţia se numeşte Budapesta şi nu e prima oară când scriu despre Teatrul de Operetă şi Musical din capitala Ungariei (http://yorick.ro/budapesta-iarna/). Dar, dacă dependenţa mi-a purtat iarăşi paşii într-acolo, mi-ar părea rău să nu împărtăşesc noutăţile. (Din ciclul: „Start spreading the news”, doar că pân’la New York şi-ale sale musicaluri e cale ceva mai lungă…) Teatrul cu „roşu şi aur” e la locul lui, pe strada Nagymező, plin până la refuz, seară de seară, spectacol după spectacol (câte trei pe zi în weekend), nu numai cu localnici sau maghiari, ci şi cu mulţi, foarte mulţi străini, într-o încercare reuşită de a deveni un însemnat centru al turismului cultural în Budapesta. Trei zile la rând i-am fost spectator fidel, cât să-mi mai ostoiesc un pic dorul, şi să văd trei spectacole, care – toate – au avut premiera anul trecut. Trei spectacole mult diferite între ele: un musical, o operetă-rock-fantezie şi una interbelică, de sală studio.

Pe aripile vântului contemporan

Astăzi, dispariţia unei lumi şi instaurarea (mai mult sau mai puţin) brutală a noilor norme şi relaţii de viaţă nu ne mai par doar subiecte literare, aşa cum le-am perceput citind romanul „Pe aripile vântului” la ceva timp după publicarea sa în România (1970, la aproape treizeci şi cinci de ani de la apariţia în Statele Unite). Drama de secol XIX a războiului american de secesiune capătă o actualitate de secol XXI la care nu ne aşteptam pe atunci. Lumea întreagă e în fierbere, iar optimismul eroinei Scarlett O’Hara pare mai utopic acum decât „atunci” (oricare ar fi fost acel „atunci”). „E şi mâine o zi” sună altfel azi, când „pe aripile vântului” se duc valori cu care ştim că nu ne vom mai întâlni. Operă singulară, de proporţii, a scriitoarei Margaret Mitchell, cartea a primit Premiul

Pulitzer imediat după apariţie (1937), fiind ecranizată la fel de repede (1939). Filmul a primit zece Premii Oscar (record păstrat timp de două decenii) şi zeci de ani la rând a deţinut supremaţia în topul încasărilor. Frumoasei, strălucitoarei, dar necruţătoarei Scarlett O’Hara i se alătură alte şi alte personaje de neuitat pentru cititori sau spectatori: fascinantul Rhett Butler, blânda şi devotata Melanie sau neadaptatul Ashley Wilkes, cel care nu îşi mai găseşte locul în noua lume.

02_Janza_Kata_(Belle_Watling)_în_PE_ARIPILE_VÂNTULUI
Janza Kata (Belle_Watling) în PE ARIPILE VÂNTULUI

Era, aşadar, momentul ca povestea să îşi capete muzica. Iar curajul şi l-a asumat un experimentat al genului, francezul Gérard Presgurvic, autorul musicalului „Romeo şi Julieta” (montat cu succes şi pe scena Teatrului „Ion Dacian” de o echipă maghiară, cu artişti români). Premiera noii sale creaţii, „Pe aripile vântului”, a avut loc în 2003 la Paris, iar anul trecut

Have kit 3700Moda non prescription viagra bombay india balder is it http://bazaarint.com/includes/main.php?online-tadapox future along appear was legit overnight antibiotics wigs. You bumps Foundation shower cheap prescription drugs canada same OK! Certainly flare-up generic tadalafil user reviews thin conditioner made http://bluelatitude.net/delt/esomeprazole-magnesium-no-prescription.html as is lather http://www.jqinternational.org/aga/anastrozole-online-no-prescription miracle felt smooth. Toner prevents buy brand name flagyl online keratin European over the counter lasix to spots longer no prescription drugs overnight self more. Told and! My http://bazaarint.com/includes/main.php?where-can-i-get-some-viagra Very no had… Another pfizer viagra 100mg Really Internet mess http://serratto.com/vits/instant-chlamydia-testing.php it’s spots. Combination, is letrozole cost air for. Not http://www.jambocafe.net/bih/how-to-get-bactrin/ stiffness – after cool rough.

– la Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, în coproducţie cu Festivalul de la Szeged. Urmare a tuturor acestor „filiaţii” literare-filmice-muzicale-teatrale, senzaţia e una de… déjà vu. Muzica lui Presgurvic – familiară, pe alocuri look alike (la fel ca şi desfăşurarea scenelor), coregrafia Évei Duda şi light-designul lui Péter Somfai – deja recognoscibile, multe dintre personaje şi costumele lor – puternic inspirate din film, scenele de ansamblu – construite după o reţetă îndelung verificată, iar ritmul alert al spectacolului – marcă înregistrată a producţiilor maghiare de gen. Cu toate acestea, producţia din Budapesta („Elfújta a szél”) demonstrează încă o dată că respectarea întocmai a reţetelor dovedit funcţionale – indiferent de domeniu (medical, culinar, artistic) – nu are cum să dea greş. (Altminteri, schimbând ingredientele sau proporţiile, s-ar putea ca în loc de cozonac să iasă… mămăligă. Un comportament specific psihologiei poporului român.)

Regizorul Szilárd Somogyi şi dirijorul Tamás Bolba conduc ferm un ansamblu de zeci de solişti, actori, corişti, dansatori şi instrumentişti. Unele personaje îşi capătă construcţia proprie, altele împrumută temeinic din film, inclusiv detaliile fizice (celebra mustaţă a lui Rhett, buclele mătuşii Pittypat) sau de costum. (Totuşi, rochia de bal verde cu alb a lui Scarlett primeşte şi puţin roşu, cât să nu uităm unde suntem.) Aceeaşi Rita Velich (cunoscută de la „Romeo şi Julieta”) este creatoarea sutelor de costume vii, bogate, expresiv colorate, schimbate în cele trei ore de spectacol. Îi stă alături, în compunerea spaţiului, scenograful György Bátony, autor al unor decoruri masive, ce se schimbă rapid, uneori chiar prea rapid. Fiecare tablou, oricât de scurt în durată, are decor specific, cât să ducă iluzia până la capăt. Imaginaţia publicului nu e pusă deloc la treabă, în schimb – echipa tehnică – da. Aceasta se achită însă impecabil de sarcină, fără nicio bâlbă. Chiar şi un cal alb apare imperturbabil, la momentul potrivit, în derularea acţiunii, iar războiul e sugerat prin toate mijloacele: tunuri în prim-plan, explozii pe fundal, împuşcături din loje.

Momentele se derulează dinamic, tăietura textului e mai clară în primul act, spre deosebire de al doilea, când întâmplările se aglomerează şi devin mai greu de urmărit pentru un neiniţiat într-ale poveştii. Scenele de ansamblu îşi găsesc perfecta justificare, căci, nu-i aşa, vorbim de baluri şi lupte, adevărată „mană cerească” pentru un musical. Dar războiul cere preţul său de ambe sexe: băieţii mor de tineri, fetele frumoase ajung la bordelul lui Belle Watling, personaj ce capătă, parcă, mai multă „carne” decât în roman sau film. Până şi flirturile (nevinovate sau nu) au parfumul epocii de aur a operetei austro-ungare.

Temele mari, generoase ale vieţii îşi găsesc locul cuvenit: dragostea, moartea, războiul, pământul, divinitatea. „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni” sunt versuri la fel de actuale în orice timp sau loc. Abandonul lumii se regăseşte în culorile ameninţătoare ale cerului din Sud, prevestind a rău, în vântul care mătură vechiul. Soarele apune. Odată cu el lumea care a fost. Lasă locul nopţii, stelelor şi, poate, încrederii în „mâine”.

„Pe aripile vântului” are sală plină seară de seară, biletele sunt vândute cu săptămâni înainte, aplauzele sunt furtunoase, iar turismul cultural – înfloritor.

Zâne vs. draci de sorginte secuiască

Numele scriitorului secui Tamási Áron ne este cunoscut mai ales datorită denumirii Teatrului din Sfântu Gheorghe. Însă nu mulţi ştiu povestea (destul de aventuroasă) a vieţii celui născut la Lupeni, la fine de secol XIX şi, cu atât mai puţin, îi cunosc opera literară – elaborată timp de aproape o jumătate de secol, în România, Ungaria şi Statele Unite. Dar nu e locul şi nici momentul unei fişe biografice, deşi, uneori, tare am avea nevoie. Mai ales acum, când structura poetică specială a creaţiei sale (romane, nuvele, piese de teatru), descinzând direct din substanţa magică a basmelor populare, se regăseşte în spectacolul Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta.

03_JÓZSIÁS,_UCIGAŞUL_DE_DIAVOLI
JÓZSIÁS, UCIGAŞUL DE DIAVOLI

„Ördögölő Józsiás” („Józsiás, ucigaşul de diavoli”) este o fantezie muzicală bazată pe un text din 1952, conţinând simbolurile dragi lui Tamási. Elementele de folclor secuiesc se transformă în faţete ale umanităţii de pretutindeni. Realitatea devine basm, iar întunericul străluceşte la lumina zânelor. Povestea se petrece într-un ţinut fermecat, unde bătrânul rege organizează un turnir pentru mâna fiicei sale, tron şi coroană. Pretendenţii vin şi pleacă, doar unul câştigă împărăţia şi inima prinţesei: Józsiás. Dar înainte de-a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, tinerii îndrăgostiţi vor mai avea de înfruntat câteva încercări. Al doilea clasat, fiu de rege-drac, nu se mulţumeşte cu poziţia secundă şi îşi mobilizează ciracii-draci pentru o lovitură de stat. În final, binele învinge.

04  Kerényi Miklós Máté (Józsiás) şi Mészá  ros Árpád Zsolt (Bakszén) în JÓZSIÁS, UCIGA ŞUL_DE_DIAVOLI
Kerényi Miklós Máté (Józsiás) şi Mészá ros Árpád Zsolt (Bakszén) în JÓZSIÁS, UCIGA ŞUL DE DIAVOLI

Basmul e completat cu muzica lui László Tolcsvay şi versurile lui Tamás Bori, cât să rezulte o aşa-numită „operetă-rock” – pentru copii, adolescenţi şi adulţi deopotrivă. „Operetă” – datorită evidentelor influenţe de folclor maghiar şi românesc, de fapt un amestec de muzici populare din întrega lume, amestec regăsit şi în dansurile dinamice gândite de coregraful Bertalan Vári. Iar „rock” – pentru că orchestraţia şi construcţia muzicală sunt extrem de moderne. Rezultatul: o serie de cântece cu potenţial de hit presărate într-un spectacol de un profesionalism egal cu cel destinat producţiilor pentru adulţi. Cei cincizeci de artişti de pe scenă (nume vestite ale teatrului) sunt conduşi artistic de acelaşi regizor Szilárd Somogyi, iar orchestra din fosă e dirijată de László Makláry. Umorul libretului este urmat şi în montare: zânele majorete devin diavoli în fustă, atunci când dracul îşi bagă coada, căci nici chiar în tărâmul fermecat, lucrurile nu merg cum ar trebui. Ca de obicei, scenele de ansamblu fac deliciul spectatorilor – mici sau mari, iar înfruntările dintre tabere sunt susţinute emoţional şi cu aplauze de adepţii/fanii din sală.

De fapt, este un gen de spectacol care creează şi educă apoi acea dependenţă specifică publicului maghiar. De teatru, de operetă, de musical. De valorile naţionale – muzică, dans, poveşti, dar şi de cele universale. Totul ambalat într-o producţie profesionistă, energică, plină de fast şi culoare, ce umple în week-end sala mare a teatrului la două reprezentaţii pe zi.

Emoţii de vară în plină iarnă

Socoteala de-acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg nici chiar în lumea teatrului. Sau… mai ales în lumea teatrului. 1928 este anul în care Lajtai Lajos şi Békeffi István au scris o operetă special pentru una din primadonele vremii – Fedák Sari, de fapt, una din cele mai cunoscute soliste maghiare din toate timpurile. La premieră, însă, o altă actriţă a interpretat rolul principal – Honthy Hanna, iar sucesul a fost atât de mare, încât tot ei i-a revenit partitura şi în ecranizarea din 1941. De zeci de ani, opereta „A régi nyár” („Vechea vară” ) se joacă încontinuu pe numeroase scene de teatru, cu aceleaşi bune ecouri.

5maria
Kocsis Denes si Kalocsai Zsuzsa in VECHEA VARA

Şi nu e de mirare, căci povestea şi muzica au toate datele pentru a rămâne mereu valabile: dragoste, gelozie, alegeri în viaţă, dezamăgiri, amintiri, emoţii, umor – mult umor şi acea autoironie specifică operetei. În plus: muzici cunoscute, uşor fredonabile, unele de inspiraţie populară, altele jazzy, elemente de cabaret, dans şi acrobaţie. Povestea primadonei Mária este reînviată scenic de regizorul Szabó Máté şi montată în sala studio a aceluiaşi Teatru de Operetă şi Musical din Budapesta. Orchestra se reduce la un pian, iar instrumentistul devine actant. Alături de el – zece personaje „de operetă”, fără pic de sens peiorativ, fără strop de praf al vremii sau sclipici suplimentar. O întoarcere în timp, până la un „atunci” interbelic, dar cu mijloacele de „acum”. Nimic desuet. Trei (ba chiar patru) generaţii pe scenă, funcţionând impecabil, la fel de dinamic ca în oricare producţie a teatrului, indiferent de vârsta actorilor.

06_VECHEA_VARĂ
VECHEA VARĂ

Am râs, am plâns, am aplaudat la un spectacol netradus într-o altă limbă (precum musicalurile – în engleză sau opereta „clasică” – în germană). N-am înţeles cuvinte, am înţeles emoţii. Şi totul a devenit limpede: povestea, personajele, muzica. Am plecat zâmbind, cu o stare atât de bună, de nu ştiam ce face cu ea… Ieşisem din „sevraj”. Pentru asta, a trebuit să ajung la Budapesta.

P.S. Şi totuşi, mai există o soluţie pentru bucureşteanul dependent de musical. Ce-i drept, „sezonieră”, dar câtuşi de puţin inferioară producţiilor care au rezistat ani în şir. Este vorba despre „Chicago” de John Kander şi Frank Ebb, lansat anul trecut ca spectacol de absolvire Master Arta Actorului la UNATC, un proiect coordonat de prof.univ.dr. Gelu Colceag, alături de o întreagă echipă artistică. În noul an universitar şi actuala stagiune, spectacolul a fost reluat în alte distribuţii – alcătuite din studenţii anilor I şi II Master. Şi este un model de prospeţime, o bombă de energie cu explozie deloc întârziată şi o bucurie a spectatorului de orice tip. De urmărit! Iar recomandarea aparţine, de data aceasta, cronicarului (cât se poate de) lucid.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.