Minimum de mijloace şi maximum de efecte

Am auzit adesea glasuri de critici cu acte în regulă, cât şi voci din publicul larg amator de teatru care susţineau sau doar credeau, fără a conştientiza, că actul critic – exercitat în cronica de teatru, să spunem – este egal cu actul de a exprima reproşuri. Cu alte cuvine, dacă din comentariu reiese un verdict pozitiv, din care răzbate admiraţia sau, de ce nu?, încântarea înseamnă că simţul critic îi joacă feste autorului.

oscar-3_205x307Dacă ar fi vorba doar despre o prejudecată, n-ar fi nimic grav. Numai că este vorba despre o accepţiune profund eronată a actului critic, care vine dintr-un scepticism care dăunează grav judecăţii şi inacceptabil în cazul exerciţiului critic. Acest scepticism pe care l-am simţit de multe ori, la oameni cât se poate de avizaţi, provine de fapt, dintr-o iraţională convingere că obiectul artistic – în acest caz, un spectacol – nu poate fi atât de bun… Nu se poate! Dacă ajungi la concluzia  că  un anumit spectacol este ireproşabil înseamnă că: 1.) eşti un ageamiu, n-ai „instrumente”, eşti „necopt”; 2.) nu eşti imparţial, entuziasmul tău arată că nu te-ai detaşat de obiectul supus analizei, astfel încât să te poţi obiectiva şi, rotindu-ţi ochii deasupra ochelarilor lăsaţi grav pe nas, să vezi toate lacunele şi să le anunţi… de la înălţime. Ca să fii credibil şi impunător. Tonul face omul, cum ar veni.

Iată o opinie pe cât de strâmtă, pe atât de întristătoare. Plecând duminică seara de la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, unde am văzut „Oscar şi Tanti Roz”, în regia lui Chris Simion mi-am promis că voi profita de ocazie şi voi folosi acest spectacol pe post de cobai pe care să testez „teoria”.

Aşa că mi-am închipuit că am o pereche de ochelari impunători, postura profesionistului care a văzut tot şi ştie tot în materie de teatru, prin urmare arareori mai simte câte un fior de mulţumire, şi un vocabular tehnic, care să convingă. Iar temele mi le-am făcut înainte de a merge la spectacol şi am mai văzut, acum câţiva ani,  şi o montare israeliană după acelaşi text de Eric Emmanuel Schmitt. Aşadar, un element de comparaţie, chiar dacă retras într-un cotlon îndepărtat al memoriei.

Textul

 „Oscar şi Tanti Roz” de la Bulandra este un spectacol după micul roman al prozatorului mai sus menţionat, care mizează nu pe formă, ci pe conţinut. El spune povestea lui Oscar, un băieţel de 10 ani, care, bolnav de cancer fiind, îşi petrece ultimele zile din viaţă în spital, în compania unui înger întrupat în persoana iubitoarei şi spiritualei îngrijitoare, pe care o porecleşte „Tanti Roz”. Iar Oscar îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Aceasta este, grosso modo, povestea. Potenţialul ei este, fireşte, uriaş, din punct de vedere moral, filosofic, teologic şi artistic. Pentru oamenii de teatru, este o ofertă de nerefuzat. Are substanţă, are mesaj, dar nu unul tezist, are farmec şi, multă, multă emoţie. Apasă în punctele cele mai sensibile ale fiinţei umane de pretutindeni şi din toate timpurile. Textul are ritm, dramatism şi umor din cel mai dureros. Altfel spus, e un text bun, ocazie pentru actori să se pună în lumină, să arate ce pot şi ce ştiu. Dar, în acelaşi timp, presupune, fireşte, un risc.

Distribuţia

oscar1_205x3072Un risc pe care şi-l asumă de data asta patru actori (Marius Manole, Oana Pellea, Cristina Cassian şi Antoaneta Cojocaru) nuanţaţi şi flexibili, care fac ce vor, dar ştiu ce fac. Interpretarea lui Marius Manole este o reuşită în primul rând pentru că tânărul actor nu joacă doar pe o dimensiune – suferinţa, de exemplu. Suferinţei îi dă o expresie  verosimilă, netrucată, vie. Fără stridenţe, fără artificii, fără căderi de ritm şi fără monotonie. Ce altceva i s-ar putea cere? Atât în dialog, cât şi în monolog, Oscar este un băieţel care-l aşteaptă pe Dumnezeu să vină în vizită la spital, care mănâncă pe furiş ciocolată şi se logodeşte, în zilele imaginate în care ar fi „om mare”, cu albastra Peggy Blue, şi ea sortită sfârşitului.

Oana Pellea este o Tanti Roz cu o voce de neuitat, parcă venită din sfere nepământeşti. Este ca un înger care-l ţine în viaţă pe Oscar, înăbuşindu-şi şi mascându-şi necontenit revolta faţă de acel Dumnezeu în care crede. Este îngerul care, inventând un joc, îi dăruieşte osânditului câteva zeci de ani în câteva zile. Este, într-un fel, salvatoarea. Fără a cădea în patetism, verbal sau nonverbal, actriţa se slujeşte de toată înţelegerea şi de toată iubirea. Iar la sfârşit, când iese din scenă, când încetează să fie Tanti Roz, construieşte o imagine de neasemuit, care va rămâne în arhiva teatrului de emoţie.

Cristina Cassian şi Antoaneta Cojocaru sunt, şi ele, la acelaşi nivel. De altfel, toţi actorii chiar „joacă” în aceeaşi piesă. Sunt emoţionanţi şi nu etalează tehnici. Să fie relevant că am văzut în sală, după aplauze, o actriţă oarecum cunoscută ştergându-şi lacrimile? Să fie relevant că, preţ de două ore, publicul a stat ca hipnotizat, cum rar am văzut, fără să tuşească, să şuşotească, să fâşâie?

Carevasăzică spiritul critic îmi joacă feste. Am observat numai elemente lăudabile. Deci ceva e putred în Danemarca! Dar, dacă voi revedea spectacolul hotărâtă să găsesc nod în papură (vreun gest nelalocul lui, vreo scenă mai monotonă etc.), poate dau de ceva care să mă reabiliteze pentru lipsa simţului critic. Sau mai bine zis poate aş da, dacă aş vrea. Dar nu vreau, pentru că merg la teatru din cu totul alte motive Şi nu pun semn de egalitate între „a face critică” şi „a critica”.

Scenografia

Este simplă şi de bun-gust, emoţionantă, şi ea, ca celelalte componente ale spectacolului. Merge pe alb şi pe universul desenelor din copilărie. Este la unison cu lumea strâmtă şi, în acelaşi timp, infinită a lui Oscar. Este o prelungire a lui, a frumuseţii, a fragilităţii şi a neputinţei lui. Nu văd ce i s-ar putea obiecta… obiectiv, că  altfel, dacă vorbim despre subiectiv, i se poate reproşa orice.

Spectacolul

Este regizat de Chris Simion, care semnează o creaţie scenică cel puţin surprinzătoare, superioară tuturor celor anterioare (celor văzute de mine) pe care le are în palmares. Este un obiect închegat, simetric (chiar şi prin inceput, care este tulburător, constând în nişte voci care grăiesc în beznă, şi care îşi are ecoul în scena ultimă), bine dozat, alcătuit din scene de grup, care alternează cu mici monologuri ce ajung la inima şi creierul fiecărui spectator. Cu minimum de mijloace, „Oscar şi Tanti Roz” creează maximum de efecte. Aşadar, obiectiv (atât cât se poate), spectacolul îmi pare o mică bijuterie. Iar, subiectiv, îl găsesc minunat.

Print

4 Comentarii

  1. sergiu 08/03/2010
  2. ioana 12/03/2010
  3. ana 15/03/2010
  4. Floare de cactus 16/03/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.