Mirela Oprișor: Cea mai mare problemă e că nu mai avem regizori

În stagiunea aceasta o puteți vedea în „Acum ori niciodată”, la TNB, „Dumnezeul de a doua zi”, la Teatrul Act, „Ivanov” la Teatrul Bulandra și, desigur, în spectacolele Teatrului de Comedie, unde este angajată. Actoria nu ține de reguli, ci de destine, îmi spune Mirela Oprișor într-o dimineață de sâmbătă în care e nerăbdătoare să pornească spre ceva nou din viața ei. Actrița care a cucerit lumea cu rolul din celebrul film „Marți, după Crăciun”, câștigând mai multe premii și, în primul rând, încredere în sine, vorbește cu simplitate despre drumul ei, despre film, teatru, despre bucuriile pe care le uităm, despre nevoi și dorințe.

Înainte să ne întâlnim, mi-ai spus că e o zi importantă pentru tine. De ce?

Pentru că inaugurăm casa de la țară pe care ne-am dorit-o multă vreme. E o casă țărănească, are curte, e lângă pădure. Iar în curte avem corcoduș, alun, dud etc. E aproape de București, și totuși aerul e cu totul altfel. Acum de-abia aștept să fac ouă roșii.

Ai cresut într-o casă cumva și ai o nostalgie?

Am crescut într-un apartament de bloc dintr-un cartier proletar al Brașovului. Ce poate fi mai frumos?! N-am știut ce înseamnă casă la țară niciodată, nici măcar bunici n-am avut la sat. Soțul meu (actorul Mimi Brănescu – n.red.), care s-a născut undeva lângă Lehliu, și-a redescoperit niște prieteni mai vechi și am reușit să facem casa, la care ne gândeam de vreo zece ani. Acum, în sfârșit, o avem și sper să ne aducă mari bucurii.

Dorința de a avea o casă la țară vine și din sentimentul de sufocare pe care ți-l dă orașul, Bucureștiul?

Poate că vine mai degrabă din bucuria de a pune în pământ o sămânță din care o să răsară o floare, de a avea o bucățică a ta pe care să ți-o gospodărești, de a face ceva care are rezultate concrete. De făcut, facem cu toții lucruri, dar uneori avem senzația că degeaba facem. În grădină faci o salată, e ceva concret. Fetița mea, spre deosebire de mine, s-a bucurat de mică de zile petrecute la țară, la bunicul, unde a dormit cu iepuri în cușcă etc. Nu e genul care merge la mall, ci genul căruia i se pregătește evadarea din București, ca să se poată juca cu animale, pe pământ, în nisip.

Dar tu cum evadezi?

Gătesc. E o pasiune. Tocmai mi-am luat niște scule noi de bucătărie și abia aștept să le încerc. Iar acum, dacă o să fiu la țară, o să mă detașez și mai bine. Și sunt chiar bună la gătit, îmi iese cam tot. Iar acum am ocazia să aprofundez arta asta pentru care-ți trebuie talent. Vreau să împrumut rețete de afară, de la Jamie Oliver și alții, și să le adaptez la gastronomia noastră. În fine, e o pasiune veche, dar n-am avut timp de ea. Altfel, visez la ziua în care o să stau în curte, la umbră, sub corcodușul ăla mare și o să citesc…. Visez la ziua în care o să-mi închid telefonul și Facebook-ul. Nu știu cum se face, dar te trezești că dimineața, la cafea, butonezi ca să vezi ce-au mai scris ceilalți. Într-adevăr, afli și lucruri interesante, dar 70% sunt numai prostii. Și ai impresia falsă că i-ai văzut chiar ieri pe oamenii ăia cu care vorbești, dar tu nu i-ai văzut de ani. Și mai e ceva: cumva, începi să te uiți să vezi cine ți-a dat like, cine ce a scris despre tine etc. Or, lucrurile astea sunt nocive, te distrug fără să-ți dai seama. Iar unii sunt de-a dreptul obsedați. Pe de altă parte, din fericire, poți să-ți mai faci reclamă la un spectacol, ceea ce, zice lumea, e foarte important. Numai că nu (mai) e așa. E acolo același cerc de oameni care dau like-uri la eveniment, dar nu vine niciunul, iar biletele trebuie vândute altfel. De fapt, totul e fals.

Visez la ziua în care o să-mi închid telefonul și Facebook-ul. Nu știu cum se face, dar te trezești că dimineața, la cafea, butonezi ca să vezi ce-au mai scris ceilalți. Într-adevăr, afli și lucruri interesante, dar 70% sunt numai prostii. Și ai impresia falsă că i-ai văzut chiar ieri pe oamenii ăia cu care vorbești, dar tu nu i-ai văzut de ani. Și mai e ceva: cumva, începi să te uiți să vezi cine ți-a dat like, cine ce a scris despre tine etc. Or, lucrurile astea sunt nocive, te distrug fără să-ți dai seama. Iar unii sunt de-a dreptul obsedați. Pe de altă parte, din fericire, poți să-ți mai faci reclamă la un spectacol, ceea ce, zice lumea, e foarte important. Numai că nu (mai) e așa. E acolo același cerc de oameni care dau like-uri la eveniment, dar nu vine niciunul, iar biletele trebuie vândute altfel. De fapt, totul e fals.

Ca să schimbăm registrul, despre fals și despre alte lucruri delicate e vorba și în „Acum ori niciodată“, spectacolul în care joci acum la TNB.

A fost un proiect din care inițial n-am făcut parte. Am ajuns mai târziu, după ce mi-a propus Mihai Constantin. Cu Gheorghe Ifrim și cu Nicoleta Lefter nu mai jucasem niciodată, așa că la început a fost, bineînțeles, o emoție. Mi-a plăcut textul, iar conjunctura a fost bună, s-a creat între noi chimia și am lucrat cu drag.

Subiectul e, da, delicat. Fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, a trecut sau o să treacă prin așa ceva, la un nivel sau altul. Eu am încercat să o apăr pe această femeie, deși nu are nicio scuză, de fapt. Am încercat să cred că este într-o criză, criza unei căsnicii de 10-12 ani, în care nu mai există comunicare, în care oamenii nu mai vorbesc de fapt, nu se mai întâlnesc, sunt în blocaj. Eu am vrut s-o salvez cumva.

Destrămarea cuplului apare, ca un fel de obsesie, în mai tot ce ai făcut în teatru și film.

Apare în mai toate, dar cred că are un motiv concret: vârsta mea. O femeie de 40 de ani deja nu prea mai poate să joace amanta, nu? E o chestiune de tipologie și de vârstă. Iar subiectul naște povești în care sigur se regăsește multă lume, căci oamenii nu mai comunică – nici cu copiii lor, nici ei între ei. Nu mai iau mese împreună. Nu știu dacă era un ideal, dar masa aia de duminică în familie însemna ceva. Când a întrebat-o învățătoarea, fata mea i-a zis că la ea acasă îi place cel mai mult masa de duminică, la care stă cu mama și cu tata.

Se pare că suntem într-un blocaj general, că am devenit extrem de egoiști și ne gândim numai la ce probleme avem noi. Se întâmplă des – și am căzut și eu în cursa asta de multe ori – să pleci de acasă, să te întâlnești cu un prieten, el să vrea să-ți spună ceva și tu să-l tai ca să-i zici de tine. E un fel de nebunie, o stare de anomalie și aici se rupe ceva, probabil numai din egoism.

Nu și din instinctul de luptă sau de supraviețuire?

Și mama se lupta pe vremuri să ne cumpere lapte, că nu se găsea, dar avea timp și pentru noi. Or, noi am devenit reci și totul s-a rupt undeva. Revolta asta a noastră, deși nu e nefondată, are și urmări grave. Inclusiv revolta împotriva Bisericii, care are motivele ei. Nu se poate să te duci la biserică și să vină preotul beat să boteze copilul, cum s-a întâmplat când am botezat, sau să-ți ceară încă cinci milioane pe lângă taxa plătită oficial. Dar asta e altă poveste. Rămâne adevărul că ne-am rupt de niște valori. În copilărie aveam rușine: ne era rușine să mințim, de exemplu. Temerea mea cea mare nu e însă pentru noi, ci pentru copiii noștri. Am impresia că o să creștem niște roboței fără sentimente.

Și ce putem face?

Putem să ne jucăm cu ei, nu numai să le cumpărăm jocuri pe calculator. A venit odată în vizită la fiică-mea o prietenă de-ai ei și se aștepta să ne jucăm pe calculator, cum face la ea acasă, când colo, noi am făcut din nuci buburuze și le-am pictat, ceea ce le-a încântat extrem și fetiței i s-a părut… exotic. Fetița mea e o ciudățenie, râde când vede flori pe stradă… Ceilalți copii sunt închiși, cu ochii în tablete și dependenți de părinți. În fine, există oameni cu care mă înțeleg și există familia în care mă retrag. Dar copilul meu ce o să facă?

Dar tu ce făceai când erai copil?

Cum spuneam, am crescut într-un cartier muncitoresc din Brașov, luni seara eram la teatru, adică în fața televizorului, iar marți seara eram tot la teatru, adică cu urechea la radio. Nu lipseam, orice ar fi fost afară.

Un timp am fost foarte atașată de film, căci despre asta e vorba: succes și încredere. Și, într-adevăr, acolo, în fața camerei, aveam mult mai multă ușurință, fără trac etc. La film întotdeauna m-am simțit mult mai în putere. Iar în teatru am fost întotdeauna mai timorată: nu știam meserie. Degeaba crezi că ai talent, pentru că atunci când începi un spectacol îți dai seama că nu știi nimic.

Iar acum ești în lumea asta. Te simți bine în ea?

Acum, după mulți ani, am început să mă simt bine. E vorba despre încredere, cred. Am prins curaj, am început să-mi doresc lucruri.

Fimul e altă poveste sau face un tot cu teatrul în destinul tău?

Nu e același lucru. Oamenii sunt însă cam la fel și în teatru, și în film, e greu și să faci teatru, și să faci film, e frumos și într-o parte, și în alta. Ingredientele sunt aceleași. Un timp am fost foarte atașată de film, căci despre asta e vorba: succes și încredere. Și, într-adevăr, acolo, în fața camerei, aveam mult mai multă ușurință, fără trac etc. La film întotdeauna m-am simțit mult mai în putere. Iar în teatru am fost întotdeauna mai timorată: nu știam meserie. Degeaba crezi că ai talent, pentru că atunci când începi un spectacol îți dai seama că nu știi nimic. Dar în ultimii cinci ani am început să adun experiențe: la Teatrul Bulandra, la Comedie, la Teatrul ACT. Și acum îmi place scena și am încredere. În ultimii trei ani am refuzat câteva propuneri de film pentru că am vrut să fac numai teatru. Și cumva, se pare că atunci când iubești, ești și tu iubit. I-am dedicat teatrului acești ani și el a venit spre mine, mi-a dat lucruri, deși n-a fost tocmai generos cu mine. Am făcut câteva spectacole din care am învățat multe lucruri. Am încercat să le fac diferit, să nu repet personaje. Iubesc personajele și, probabil, de-asta nici nu mă recunosc oamenii când ies din teatru, de exemplu. Încă am frustrarea asta, deși știu că atunci când ies sunt altcineva, mersul e altul…

În ultimii trei ani am refuzat câteva propuneri de film pentru că am vrut să fac numai teatru. Și cumva, se pare că atunci când iubești, ești și tu iubit. I-am dedicat teatrului acești ani și el a venit spre mine, mi-a dat lucruri, deși n-a fost tocmai generos cu mine. Am făcut câteva spectacole din care am învățat multe lucruri. Am încercat să le fac diferit, să nu repet personaje. Iubesc personajele și, probabil, de-asta nici nu mă recunosc oamenii când ies din teatru, de exemplu. Încă am frustrarea asta, deși știu că atunci când ies sunt altcineva, mersul e altul…

Au trecut nemulțumirea și tristețea?

Au trecut, dar după ani întregi. Am avut tristețea asta pentru că nu făceam ce-mi doream. Dar, pe undeva, era și vina mea: nu eram deschisă, nu eram dedicată. Or, lucrurile ți se întâmplă numai când ești deschis și delicat. Aveam impresia că eu știu, numai că, pusă în fața faptului, mi-am dat seama că nu știu nici 5% din ce credeam că știu. Atunci mi-am zis: da, trebuie să învăț. Sunt o actriță care ascultă de regizor, sunt un om dedicat sau chiar pasionat, dar mă și revolt.

E teatrul fieful orgoliilor?

Absolut. Al orgoliilor mai mici, mai mari, de toate felurile. Trebuie să fii foarte bine educat și să ai un bun-simț stabil ca să poți trece peste și să dormi noaptea liniștit. Eu deja am înfruntat problema, am căutat în mine și am găsit măsura. Unii din profesia noastră cred că totul se face cu nervi și cu scandal, iar eu cred că, fără o stare de bine și fără energie pozitivă, n-are cum să iasă niciun proiect. Și cu atitudinea asta m-am întâlnit și în lumea filmului. Deși n-a fost ușor, m-am adaptat. Și mai e ceva. Despre o mulțime de actori am auzit că ar fi fost foarte talentați în tinerețe, dar… E important cum îți duci viața, ce adaugi în tine. Degeaba ai talent, dacă nu-l îngrijești. Se ofilește, ca floarea, dacă n-o uzi și n-o îngrijești. Așa e și cu actoria. Și necazul, și bucuria se adună în tine. Se zice că oamenii se cunosc cel mai bine la bucurie și așa și e. La necaz, toți suntem fară arme. La bucurie, toți suntem cu arme. Atunci se cunoaște omul.

Degeaba ai talent, dacă nu-l îngrijești. Se ofilește, ca floarea, dacă n-o uzi și n-o îngrijești. Așa e și cu actoria. Și necazul, și bucuria se adună în tine. Se zice că oamenii se cunosc cel mai bine la bucurie și așa și e. La necaz, toți suntem fară arme. La bucurie, toți suntem cu arme. Atunci se cunoaște omul.

Mi s-a întâmplat să văd oameni pe care-i cunosc în profesia asta de vreo optsprezece ani. Unii s-au cizelat, unii au devenit mai răi, răii au devenit buni etc. Roata se învârtește cumva. Numai cei fără caracter au rămas fără caracter. Asta nu înseamnă că nu sunt perioade în viață când devii arogant, antipatic, indispus din diverse motive. Și în actorie se etichetează imediat, din păcate, deși e o meserie de cursă lungă, care înseamnă și rateuri. După debutul meu în teatru, cu un spectacol jalnic, regizorul Gelu Colceag, care-mi fusese profesor, a venit la cabină și mi-a spus cu mare delicatețe: „Mirela, asta e o meserie de cursă lungă. Eu mă bucur că n-ai avut succes“. „Cum adică?“ am întrebat. „O să înțelegi tu mai încolo“. Oamenii talentați nu sunt mediocri. Nu poți să spui mereu despre ei „a fost bine, ok“. O dată e jale, o dată e genial și așa poți face comparații. Mi-a făcut cel mai frumos compliment și mi-a dat încredere.

Teatrul de stat favorizează plafonarea, se tot plâng mulți artiști. Tu ce crezi?

Dacă vrei să te plafonezi, te plafonezi, bineînțeles. Oriunde. E vorba și despre curaj, și despre noroc, fără de care noi nu reușim. Eu am avut noroc și uneori l-am plătit foarte scump, dar nu-mi pare rău. Am avut colegi de facultate extrem de talentați care n-au reușit. Ține de destin și, în același timp, de ce alegi. Nu există reguli, cred, există destin. Nu există rețetă.

Succesul îl știi. Dar lucrul bine făcut cum și când îl știi?

Îl simt. Dar foarte rar sunt mulțumită de mine, sunt acidă cu mine însămi și nici asta nu e calea. Oamenii vin la teatru să vadă o poveste, să se bucure, să vadă ceva adevărat, nu să mă judece pe mine că n-am luat un prag bine. Asta știu eu. Iar sub un anumit nivel nu mai cazi, după un număr de repetiții. Numai că eu înnebunesc dacă nu cresc. În loc că mă bucur când ajung acasă, eu mă măcin.

Cronicile te interesează?

La un moment dat mi le trimiteau colegii și le citeam. Dar mă influențau atât de tare, încât îmi făceau rău. Singură nu le caut niciodată, pentru că mi-e frică. Nu-mi place să văd cu câtă ușurință se dă într-un artist. Mi s-a întâmplat de prea multe ori și am suferit foarte mult. Chiar trebuie să începem să vedem și partea frumoasă în tot. Nu mai știm să ne bucurăm nici de lucrurile mari, nici de cele mici.

Cum vezi peisajul teatral din care faci parte?

În ultimii ani, pentru că posturile au fost blocate și nu s-au făcut angajări, teatrul a avut mult de suferit. Ciclul nu s-a curățat, nu s-a împrospătat. Cumva, a rămas gășcuța în fiecare loc. Dar cea mai mare problemă e că nu mai avem regizori. Actori talentați sunt destui, dar regizori nu. De-asta au și început actorii să-și pună singuri piesele. E nevoie de regizori cu idei coerente și deschidere. Au nevoie să fie lăsați să greșească la început, de mai multe ori, să încerce. Trebuie  să li se facă loc și lor. Cel mai frumos în teatru e diversitatea și să o parcurgi e superb. De la stilul direct, filmic, în care joc în „Dumnezeul de a doua zi“ de la Teatrul ACT, să zicem, la ce fac în „Ivanov“, spectacolul lui Andrei Șerban, e o distanță uriașă. Trec de la o extremă la alta și asta e cel mai frumos. Generația noastră o să sufere mult peste zece-douăzeci de ani din cauza lipsei de șansă de care se lovesc regizorii acum. Și vreau să am cu ce regizor să lucrez când o să am șaizeci de ani. Fiecare teatru ar trebui să aibă un program adevărat de lansare de tineri regizori și actori. Vin din urmă oameni foarte buni. De ce să nu învățăm noi de la ei și ei de la noi? La un moment dat, publicul se satură de gașcă. E o greșeală să rămâi închistat într-un grup și să nu vii cu ceva nou. Nu e simplu, dar trebuie. E spre binele nostru, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume care aleargă după bani.

Generația noastră o să sufere mult peste zece-douăzeci de ani din cauza lipsei de șansă de care se lovesc regizorii acum. Și vreau să am cu ce regizor să lucrez când o să am șaizeci de ani. Fiecare teatru ar trebui să aibă un program adevărat de lansare de tineri regizori și actori. Vin din urmă oameni foarte buni. De ce să nu învățăm noi de la ei și ei de la noi? La un moment dat, publicul se satură de gașcă. E o greșeală să rămâi închistat într-un grup și să nu vii cu ceva nou. Nu e simplu, dar trebuie. E spre binele nostru, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume care aleargă după bani.

Dincolo de vizibilitate, cum te-a ajutat concret povestea de succes cu „Marți după Crăciun“?

În niciun fel. Mi-a dat însă încredere în mine și asta e tot în actorie. După o astfel de experiență, te duci altfel, cu lumină și curaj, spre ce faci. M-a ajutat și pentru că am văzut partea urâtă a succesului, care e greu de gestionat. La noi, dacă iei un premiu, lumea vine imediat cu explicația, care e alta decât „Da, a fost bun/ bună“. La noi, explicațiile sunt de genul: „A luat pentru că era X în juriu“,  „A luat pentru că e o poveste despre avort, normal“. Întotdeauna există alt motiv.

Dar, dincolo de asta, succesul aduce o stare asemănătoare cu cea pe care o ai și după ce-ți iei o haină nouă: parcă ești mândru de ea, mergi altfel… Darămite când ai un succes mare! Momentul te schimbă, te ridică sau te dărâmă. Depinde ce alegi să iei din el.