„Molly Sweeney” intră în categoria spectacolelor-experiență, nu în sensul superficial în care unui eveniment oarecare îi poate fi atribuit complimentul de a fi numit „experiență”, ci în sensul rarisim în care un spectacol nu te modifică ca pe o plastilină, nu te manipulează emoțional, nu-ți face parada tuturor victimelor mai noi sau mai vechi din istoria contemporană, ci doar sugerează că ai putea, pentru o clipă, să privești lumea din jurul tău cu alți ochi sau, mai bine spus, cu ochii închiși. „Molly Sweeney” e un spectacol care nu-și propune să demonstreze, să epateze, să-ți schimbe viziunile, ci doar îți cere minimul de empatie față de o femeie oarbă de la vârsta de zece luni și care acum speră că printr-o operație viața ei se va schimba definitiv. Molly e pregătită să învețe de la zero alfabetul lumii noastre cotidiene.
Unteatru a reușit deja să-și fidelizeze un public și să atragă oamenii pe care și-i doresc în sală, lucru mai puțin întâlnit în multe teatre de stat care montează haotic și pentru toată lumea. Într-o sală intimă, cu o scenă din scândură pe care observi lesne trecerea timpului, lipsiți de dorința de a umple spațiul cu obiecte și în același timp fără a destitui scenografia de coerența și „sacralitatea” pe care o oferă teatrului, s-ar putea intui că cei de la Unteatru au găsit secretul lor în calitatea cea mai simplă, dar adeseori nu cea mai la îndemână: emoția care se naște în spectator. Au presupus încă de la începuturi că dacă tu îți rupi câteva ore din timpul tău liber, atunci ar fi cinstit să pleci acasă cu ceva, oricât de mică și de plăpândă ar fi acea senzație/emoție. Și au mai intuit, din respect pentru cel care le calcă pragul, că indiferent de posibilitățile lor, nu trebuie să irosească timpul spectatorului.
„Molly Sweeney” comprimă o viață în două ore, fără să apese butonul de „repede înainte”. Fiecare etapă prin care trece Molly nu se contractă în timp, ci se elonghează prin detalii care țin de actorie și de regie. Sânziana Stoican predă ștafeta actorilor și nu își arogă dreptul de a orchestra gesturi și inflexiuni ale vocii, ci emoții stranii, născute pe neașteptate, care își fac loc chiar și printre termeni medicali și în ciuda lipsei interacțiunii directe dintre personaje care spun monoloage, fără să resimți vreo clipă că există un zid imaginar care îi desparte. Prima imagine a universului lui Molly, în care descrie culorile florilor, forme și arome, e înșelătoare, dar e cel dintâi semn care promite relevarea experienței celui care vede mai bine cu ochii larg închiși. Mihaela Trofimov redă cu acuratețe evoluția stărilor lui Molly, precum și transformările interioare care se nasc odată cu recăpătarea vederii. Începe să descrie delicat o amintire din copilărie, cu mâini tremurânde, în care culorile par vii și exuberante, apoi trece elegant la stadiul femeii care se îndrăgostește și care mai târziu decide să-i acorde o șansă doctorului Rice, aceea de a-i schimba viața. Greșeala fatală e atunci când te încrezi în capacitatea celuilalt de a schimba, și nu în puterile proprii. Domnul Rice e oftalmologul de succes, cu o poveste stranie împletită din firele firave a unei vieți profesionale extraordinare și ale unei vieți sentimentale sortite eșecului, ambele strecurate prin gustul amar de whiskey. Constantin Cojocaru și Liviu Pintileasa stau la stânga și la dreapta Mihaelei Trofimov și îi susțin partitura cu aceeași delicatețe și eleganță pentru lucrurile mărunte care dau savoare actului de a spune o poveste. Când tristețea devine apăsătoare sau duioșia sufocantă, Liviu Pintileasa sparge tiparul și îl transformă pe Frank într-un personaj comic, care se bucură asemenea unui copil la fiecare descoperire despre oi, pești sau iubire.
Piesa lui Brian Friel, cunoscut mai ales pentru „Dansând la Lughnasa”, culminează cu incapacitatea lui Molly de a se adapta capacității de a vedea și neputinței de a învăța realitatea pe de rost. Lumea care se contura în întuneric, care prindea culori și sens în spatele pleoapelor se sparge în cioburi atunci când e străpunsă de lumina cunoașterii mundane. Anxietatea lui Molly se transpune prin izbucnirea unor vopseluri puternic colorate pe care le amestecă nervos cu mâna pe un ecran care funcționează ca o retină suprasaturată de realitate. Uneori lumea se vede mai limpede cu ochii larg închiși, fără a sugera în mod special abordarea regizorului Stanley Kubrick. Se vede ba în ape tulburi, ba în cele ale visului sau ale imaginației, dar niciodată nu este aceeași pentru toți.
Unteatru, București
„Molly Sweeney” de Brian Friel
Regia: Sânziana Stoican
Scenografie: Valentin Vârlan
Distribuția: Mihaela Trofimov, Constantin Cojocaru, Liviu Pintileasa
Print