Monumentalul Rege Lear

3stars

Lumea puterii este una condusă de excese, orgolii şi patimi. Jocurile şi strategiile se pun în mişcare în mod manipulator, uneori pervers, pentru ca la final premiul cel mare să ajungă în mâinile pătate de sânge; tronul şi coroana – simbolurile râvnite ale măririi şi puterea lor de seducţie legitimează uneltiri dintre cele mai întortocheate şi lipsite de scrupule. O lume crudă în care ucizi sau eşti ucis, în care totul este permis, în care nuanţele sunt semn de slăbiciune şi în care hotărârea de a merge drept până la capăt este singurul aliat.

În această realitate deloc necunoscută nici zilelor noastre trăieşte şi Regele Lear – un conducător care brusc decide să încalce regulile şi să iasă din acest mecanism al puterii cu mâinile nepătate. Lear este, poate, mai lucid şi mai calculat decât îl credem. Împărţirea regatului poate fi şi un semn de pace, făcut înţelept pentru a evita un eventual viitor conflict. În spectacolul semnat de David Doiashvili la Teatrul Naţional din București, Lear este un bărbat puternic, blând, iubitor şi generos. Un Lear modern, dar nemodernizat, un Lear într-o lume a simbolurilor, în care proiecţia de la începutul spectacolului, cu un Breaking News de la palat te pune pe o pistă falsă şi pregăteşte surpriza – spectacolul de la Sala Mare nu este, din fericire, un reality show. Cheia regizorală pare a fi justă și se susţine pe tot parcursul spectacolului – Lear nu aşteaptă linguşiri false de la fiice, nu este un bătrân răsfăţat şi orgolios. Modul de a decide partea cuvenită fiecărei fiice este o formalitate care să legitimeze această împărţire pe care el o consideră necesară. Iar refuzul Cordeliei îl obligă să acţioneze împotriva voinţei lui. Îmbrăţişarea din finalul primei scene repetată apoi pe parcursul spectacolului este lait-motivul care întăreşte această interpretare subtilă şi plină de substrat, fidelă, de altfel, textului. Regizorul îşi continuă intenţia şi în cazul lui Kent, pe care Lear îl recunoaşte şi îl reprimeşte în slujba sa în cunoştinţă de cauză.

Acest fir roşu al acţiunii îşi are poezia sa şi permite crearea unor scene puternice, emoţionante, la care se adaugă imagini scenice de impact, soluţii elegante şi interpretări încărcate de adevăr scenic şi forţă sugestivă. Excesele, în schimb, dorinţa de a cuprinde totul pe o singură scenă, de a nu da nicio şansă spectatorului de a-şi trage sufletul timp de patru ore cât durează spectacolul, au supraîncărcat structura şi au îndepărtat desfăşurarea de forţe de la drumul drept şi sigur. Simţi durata acestui spectacol. Şi nu neapărat pentru că ar fi lung. Ci pentru că a fost construit în aşa fel încât nu există momente de respiro. Fiecare scenă este egală în intensitate cu cea precedentă. Chiar şi atunci când ai impresia unui moment în care tensiunea scade şi îţi dă o clipă de răgaz, muzica umple ori o pauză şi, în acorduri melodramatice, caruselul ajunge din nou, rapid, în punctul maxim de înălţime. O alegere riscantă şi obositoare pentru un spectacol de patru ore. Ritmul acesta strâns parcă în chingi, gata să explodeze la intervale egale, nivelează acţiunea şi pune o presiune şi mai mare pe umerii actorilor. Talentul şi măiestria lui Mihai Constantin şi candoarea, emoţia şi combustia interioară a lui Marius Manole fac, într-adevăr, ca primele momente care îţi vin în minte să fie monoloagele lor. Altfel, oboseşti între multe personaje care aleargă mult, urcă şi coboară de-a lungul şi de-a latul scenei, se zbat, nu toate cu adevăr şi efect.

Metafora unei lumi în alb şi negru, uniformizează şi ea universul spectacolului. Soluţiile spectaculoase, ploaia care cade, ochiurile de apă în care plonjează din când în când Bufonul sau Edgar, literele de-o şchioapă care scriu mare cât toată scena „KING LEAR” sau „WAR”, smulg câte un „wow” răzleţ, dar încarcă aproape excesiv construcţia. Cele mai frumoase momente sunt cele mai simple – un actor în lumina reflectorului care ne spune, ne transmite, adevărul personajului său. Mihai Constantin – Regele Lear – este un actor paradoxal: o forţă copleşitoare prin prezenţa sa scenică dublată de o candoare şi o duioşie interioară care îţi aduce lacrimi în ochi. Un uriaş cu suflet de copil care dincolo de ceea ce spune şi cum o spune emite atâta adevăr şi umanitate, încât cucereşte o sală întreagă; cu un instinct scenic rar, profesionalism evident şi o credinţă autentică în ceea ce face pe scenă. Jumătatea lui Lear – Bufonul – este Marius Manole, într-un rol aşa cum i se potriveşte unui actor cu talentul şi energia sa. Nu doar menţine vii relaţiile cu toţi partenerii, ci potenţează jocul fiecăruia dintre cei alături de care este în scenă. Reacţionează just, niciodată strident, are un simţ scenic perfect şi felul în are freamătă pe scenă îţi dă senzaţia că joacă fără niciun fel de rezerve; nu se cruţă. Un actor kamikaze care trăieşte tot, mult şi frumos, fără nicio ostentaţie. Cu lacrimi în ochi excaladează scaunele din sală şi îşi spune monologul de adio. Cu lacrimi în ochi şi cu o sinceritate a bunului prieten. Şi îl crezi şi îl iubeşti.

Există, desigur, reglaje necesare după premieră. Odată rulat şi rodat, spectacolul va căpăta mai multă rotunjime şi omogenitate în joc. Deocamdată există pe lângă aceste roluri împlinite, mai multe niveluri de asumare a personajului. Există o impresie generală de imprecizie, de teamă şi de paşi nesiguri. Ioan Andrei Ionescu (Gloucester) şi Istvan Teglas (Edgar) şi Crina Semciuc (Cordelia) sunt cei care şi-au creionat un parcurs scenic precis, personajele lor au o viaţă interioară bogată şi sondează mai multe straturi ale personalităţii. Gavril Pătru (Kent) şi Tudor Aaron Istodor (Edmund) îşi construiesc personajele pe un singur filon pe care îl conduc cu o mână destul de sigură, corect, dar destul de tehnic şi demonstrativ. Se simte nevoia de mai mult curaj şi, poate, mai mult farmec. Monica Davidescu (Goneril) şi Raluca Aprodu (Regan) au primit o direcţie clară de joc căreia i se supun, însă exagerările personale şi stridenţele conduc la câteva derapaje care construiesc o formă gonflată insuficient asumată. Silviu Mircescu (Cornwall) şi Rareş Andrici (Albany) au primit şi ei câte o tipologie pe care să o întruchipeze şi o fac precis, just, fără prea multe nuanţe, însă.

„Regele Lear” de la TNB este un eveniment, fără doar şi poate. Este o montare care se ia foarte în serios şi tronează deplin, monumental, pe scena mare. Are tot ce îi trebuie pentru a fi şi o reuşită, dar şi câteva elemente în plus. Când liniile de forţă se întrepătrund cu tuşele fine e de preferat ca tabolul general să aibă un punct focal, să desprindă din fundal un detaliu evidenţiat. Chiar şi în „Guernica” lui Picasso se întâmplă asta. Când, însă, totul, dar totul, pare a fi la fel de pregnant şi de important şi de necesar şi de scos în evidenţă, însăşi esenţa scapă printre degete.

Teatrul Național din București, Sala Mare

„Regele Lear” de William Shakespeare

Regia: David Doiashvili

Scenografie: David Doiashvili

Asistent coordonator: David Murman Kartozia

Asistent regie: Laura Grosu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Costume: Liliana Cenean

Muzica originală: Nikoloz Rachveli Memanishvili

Echipă filmare: Mihai Radinoiu, Alexandru Popescu, Marius Donici

Montaj video: Cornel Ionescu

Regia tehnică: Dumitru Scobeniuc,Costy Lupșa

Distribuţia:

Lear, rege al Britaniei: Mihai Constantin

Bufonul: Marius Manole

Contele de Gloucester: Ioan Andrei Ionescu

Contele de Kent: Gavril Pătru

Goneril: Monica Davidescu

Cordelia: Crina Semciuc

Regan: Raluca Aprodu

Edgar, fiul lui Gloucester: Istvan Teglas

Edmund, fiul nelegitim al lui Gloucester: Tudor Aaron Istodor

Oswald, intendentul Gonerilei: Lari Giorgescu

Ducele de Cornwall: Silviu Mircescu

Ducele de Albany: Rareș Andrici

Ducele de Burgundia: Pavel Ulici

Regele Franței: Idris Clate

Fotografii: Florin Ghioca

Print

3 Comentarii

  1. Serj K 19/12/2016
  2. stelut 05/01/2017
  3. Ama 18/02/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.