Nora Iuga

Toţi moştenim un şir de părinţi

altoiţi pe copaci,

carbonizaţi inutil;

poate-au trecut pe cămile

însetaţi de trupuri morganatice,

asfinţite în dimineţile lor fără memorie.

Vinuri de iarbă

ciocnite în ameţitele tălpi,

leagăne, leagăne…

şi-n fiecare ureche

un muzician îndrăgostit de migraţiile vântului.

Atâta amară sare în deşerturi

şi nisipurile

care şi-au umflat respiraţia

în plămânii noştri fragili.

Trebuie să iubim

când şoaptele sunt grele ca nişte sicrie

şi ochiul se deschide

în palma părinţilor devenită câmpie.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print