Puterea nu este un mijloc, ci un scop în sine. Cel care o deţine ca pe o facultate superioară şi se foloseşte cu voluptate de ea capătă noi simţuri. Statura i se modifică, gusturile se rafinează, ideile îi devin mai îndrăzneţe, siguranţa de sine creşte exponenţial, iar plăcerile şi nevoile sale nu mai sunt cele ale muritorilor de rând. Puterea seduce şi pe cât de mult control îi oferă celui care o posedă, pe atât de pervers îl manipulează. Nu oricine o poate avea. Doar cei născuţi puternici pot accede spre putere. Şi mai puţini sunt cei care ştiu ce să facă atunci când o au. Iar odată scopul atins, exercitarea noului statut privilegiat devine un joc plăcut şi periculos.
Spectacolul „C.E.O” de Stig Larsson, în regia lui Vladimir Anton, de la Teatrul de Comedie vorbeşte despre schimbarea raporturilor de putere în relaţiile dintre oameni. Puterea de toate felurile – a poziţiei sociale, a banului, a minţii, a necunoscutului, a fricii, puterea erotică, puterea disperării, puterea iubirii. Suntem invitaţi să trecem pragul apartamentului în care Hans şi Anna se pregătesc pentru o vineri seara în doi. Un cuplu cu nimic ieşit din comun; rutinat, nu lipsit de dragoste reciprocă, trăieşte din inerţie ascultând discuri de vinil – ea privind focul din şemineul electric în timp cel el urmăreşte meciuri la televizor. Puterea obişnuinţei este la ea acasă. Pentru ca o astfel de forţă letală pentru iubirea dintre doi oameni să fie pusă pe fugă este nevoie de un adversar pe măsură. Iar singura armă redutabilă este neprevăzutul: o vizită bizară la o oră târzie a unui străin – Directorul executiv al firmei la care lucrează Hans. Sven, un domn rafinat, plin de farmec, cu obiceiul ciudat de a-şi vizita inopinat subalternii. Aceasta este premisa unui spectacol în care turnurile neprevăzute se ţin lanţ, surprizele se întrec în intensitate, iar umorul şi drama îşi dau mâna pentru o comedie neagră inteligentă.
Pornind de la un text foarte ofertant, cu pârghii psihologice bine întinse, Vladimir Anton construieşte un spectacol în care suspansul creşte natural, iar situaţiile din ce în ce mai absurde prin care trec personajele derivă firesc. Crescendoul tensiunii este atent controlat, iar ritmul descrie un grafic ca de cardiogramă. Notele acute şi punctele nevralgice alternează cu momente de respiro; răsuflarea tăiată îşi reia cursul normal după un zâmbet, iar emoţia bine stăpânită e urmată de râs sănătos. „C.E.O.” este genul de spectacol în care eşti anternat să te gândeşti cu interes real „Oare ce va urma?”. Imaginaţia este stârnită şi te întrebi unde va duce această seară nebună. Care este scopul? Ce finalitate va avea acest joc? După ce Sven cel binevoitor dispune cu farmec de gazdele sale transformate în victime ale poziţiei sale privilegite face cunoştinţă cu o putere pe care nu o poate înfrunta echitabil – frica. Lama unui cuţit este mai puternică decât şirul de zerouri de pe bancnotele din portofelul său. Iar cuţitul este în mâna lui Tage, fratele mai mic al lui Hans – un tânăr care trăieşte fără a avea nimic de pierdut. Şirul răsturnărilor de situaţie este departe de a lua sfârşit. Iar frica şi mânia sunt anihilate în final de super-eroul numit iubire. Sven a venit şi a răscolit vieţi şi a lăsat în urmă două cupluri îmbrăţişate. Un deznodământ care aduce liniştea în urma unei furtuni dezlănţuite.
Pentru ca o situaţie de viaţă atât de specială ca cea din textul lui Stig Larsson să devină cu adevărat spectaculoasă este nevoie de asumarea raţională a relaţiilor. Întreaga distribuţie alimentează constant fluxul subteran al gândurilor din spatele replicilor. Mai întâi individual, actorii alcătuiesc în amănunt personaje puternice – caractere nu doar recognoscibile, ci cu o viaţă interioară pe care o poţi urmări odată cu derularea acţiunii. Apoi, în relaţie cu partenerii, fiecare gest, privire, atitudine, respiraţie, mirare, izbucnire, totul este fin acordat. Claudiu Istodor (Sven) jonglează abil cu contrastele – relaxarea sa ascunde intenţii pe care suntem lăsaţi să le intuim. Tonul vocii, gesturile moi, zâmbetul satisfăcut, postura sa, fiecare element din jocul său alternează încrederea pe care te invită să o ai în el pentru ca în secunda următoare să te paralizeze cu o reacţie neprevăzută.
Ca un veritabil Mephisto elegant are voluptatea de a supune prin seducţie. Mirela Oprişor (Anna) are atâta transparenţă în interpretare, încât îi poţi vedea în privire fiecare intenţie. Te face să simţi că o cunoşti, că îi poţi citi gândurile. Felul organic în care reacţionează, micile gesturi prin care îşi maschează stupoarea, detaliile din care îşi construieşte personajul sunt atât de bogate, încât înţelegi tot ce se petrece în sufletul ei. Andi Vasluianu (Hans) are atuul naturaleţii sale. Nimic forţat, cuvinte care vin de la sine şi o dozare precisă care fac ca personajul să aibă forţă şi consistenţă. Cezar Grumăzescu (Tage) are candoare, explozie şi maturitate. Acest rebel, nu fără cauză, nu este un golan cu un cuţit în buzunar. E un vagabond-poet care se apără instinctiv. Smaranda Caragea (Lena) trăieşte intens şi umple de conţinut forma expresiei artistice. O tânără purtată de viaţă care îşi caută şansa la liniştea mult dorită. Cinci degete de la o mână sigură care mângâie şi loveşte publicul pentru a-l învăţa ce înseamnă puterea.
„C.E.O.” de la Sala Nouă a Teatrului de Comedie este un spectacol ca un carusel în care urci fără a şti de la ce înălţime vei cădea în gol. O cursă la capătul căreia nu doar adrenalina îţi va da sentimentul că a meritat, ci şi mintea trezită în stare de alertă care a primit material pentru propriile gânduri şi ipoteze întortocheate. O cursă cu final deschis şi tonic.
Teatrul de Comedie
C.E.O. (Directorul Executiv), de Stig Larsson
Traducerea: Carmen Vioreanu
Regia: Vladimir Anton
Scenografia: Tudor Prodan
Asistent regie: Ana Teodorescu
Distribuția:
Sven – Claudiu Istodor
Anna – Mirela Oprișor
Hans – Andi Vasluianu
Lena – Smaranda Caragea
Tage – Cezar Grumăzescu / Alex Bogdan
Fotografii de Adi Bulboacă
Print