Considerat cel mai important reprezentant român al suprarealismului, Gellu Naum, în ciuda câtorva încercări fără mare impact din ultimii ani, nu este tocmai un nume care să revină pe afișele teatrelor din România. Textele lui, departe de logica narativă a unor povești după care publicul acestui moment tânjește mai mult ca oricând, povești despre lumea de azi, povești contemporane, cu problemele lumii de azi, par rupte din contextul foarte concret și, de obicei, numele lui rămâne asociat unei zone mai degrabă elitiste. Așadar, cine să pună în scenă acum, în Bucureștiul anului 2014, un spectacol pe textele lui Gellu Naum? Și de ce? După ce vezi însă spectacolul găzduit de Teatrul Metropolis, „N(aum)”, în regia Marianei Cămărășan, cu Oana Pellea și Cristina Casian, răspunsurile apar firesc. Mult mai firesc decât în cazul altor montări în care răspunsurile sunt livrate la pachet cu idei presetate și despre ce și cum ar trebui să fie lumea noastră, și despre ce și cum ar trebui să fie teatrul în lumea noastră.
În fond o pledoarie pentru poezie și pentru o înțelegere poetică a lumii, a existenței, spectacolul „N(aum)” propune o formă de teatru de artă, minimalist, bazat în primul rând pe o căutare interioară și a forței cuvântului, vizibilă și perceptibilă la fiecare replică, pe un tip de interpretare care se joacă în permanență cu metaforele, atât la nivel vizual, cât și dincolo de imagine, căutând și sondând zone ale inconștientului, prin care textele lui Gellu Naum rătăcesc oricum. Ceea ce reușește în primul rând propunerea Marianei Cămărășan, o regizoare atipică în peisajul nostru teatral, al cărei program regizoral nescris pare a urmări teatrul psihologic, în diversele lui forme, este să-l împrietenească pe Gellu Naum cu un public larg, poate nefamiliar cu scrierile lui, pe care, însă, după această montare, e foarte posibil să le caute. Îndepărtându-se oarecum de genul de text pe care l-a pus în scenă în ultimii ani – cel mai recent, „Cinci ore cu Mario”, la UNTEATRU –, cu „N(aum)” Mariana Cămărășan pătrunde într-o zonă în care psihologia și psihologiile se dezvăluie undeva la acea limită fragilă dintre poezie și absurd, pe care Oana Pellea și Cristina Casian o încarcă apoi cu o doză de concret surprinzător de (i)real, surprinzător de cald, surprinzător de transparent. Ca o viață pe care o întorci pe dos să-i vezi cusăturile. Ca o oglindă în care se vede limpede subconștientul.
Oana Pellea și Cristina Casian, stând pe o bancă, îmbrăcate în paltoane lungi, simple, negre, largi, cu pălării bărbătești pe cap, același model, una mergând spre ceva, cealaltă venind dinspre ceva. O întâlnire dincolo de timp, în drum spre moarte, în căutarea inconștientă a sensului. O valiză, o scenă goală, o lumină, o umbră, un foșnet de hârtie de ziar care trece straniu prin spatele scenei atunci când se rostește cuvântul „înger”, o mică armată de imagini de vis care populează din când în când scena, înmuind totul într-o realitate poetică teribil de concretă – cam așa arată scenografia realizată de Vladimir Turturică, cunoscut pentru capacitatea de a crea lumi uriașe în cutii de chibrituri, exersată în acești ani în spațiul de la UNTEATRU. În acest mic univers familiar, dar deloc previzibil creat de scenograf, Oana Pellea și Cristina Casian construiesc într-o oră, cu un firesc impecabil, atât de (ne)firescul voiaj spre moarte. Aflată acum într-un moment artistic cu totul special, cu o energie scenică oarecum atipică în teatrul nostru, expresie a simplității brookiene, deloc superficială, deloc orizontală, Oana Pellea creează un personaj, un Eu naumian impecabil – acel Eu mereu neadaptat în viață, la limita cu umorul sănătos, care pășește neadaptat și spre moarte, care constată simplu și lipsit de patetism moartea clinică a iubirii de câteva mii de ani și care pe drum se întâlnește cu un fost înger… Un fost înger permanent, „și de zi, și de noapte”… care-l conduce încet și sigur spre întâlnirea cu sine. Cristina Casian, o actriță cum puține există în acest moment în teatrul românesc și care joacă, din păcate, prea puțin pentru cât i-ar permite forța și talentul, completează, schimbând rolurile și „măștile” ciudata lume a lui Naum, jonglând cu diversele ipostaze ale absurdului domesticit. Fără ezitări, interpretarea ei este, evident, expresia acelorași căutări interioare serioase, în care nu există nimic superficial, nimic de suprafață.
Spectacolul de la Teatrul Metropolis are meritul că transformă textele suprarealiste ale lui Gellu Naum într-o „poveste” care se scrie pe scenă la un alt nivel și că traduce irealitatea lui poetică într-o realitate aparte, care se dezvăluie altfel decât rațional.
Teatrul Metropolis
„N(aum)”, spectacol pe texte de Gellu Naum
Un proiect UNTEATRU, susținut de Raiffeisen Bank, găzduit de Teatrul Metropolis, cu sprijinul Fundației Gellu Naum
Regia: Mariana Cămărășan
Scenografia: Vladimir Turturică
Distribuția: Oana Pellea și Cristina Casian
Print