„Nevestele vesele” în interpretare liberă de Alexandru Tocilescu

Povestea „Nevestelor vesele” de la Teatrul Metropolis a început în toamna trecută cu mult tamtam. Alexandru Tocilescu a organizat audiţii peste audiţii, a schimbat distribuţia, a adus pe scenă muzică live etc. „Nevestele vesele din Windsor” s-a dorit unul dintre puţinele musicaluri create vreodată la noi, în fapt un remake după un spectacol pe care regizorul l-a realizat în 1978, tot pe muzica lui Nicu Alifantis, dar cu marea diferenţă că atunci, în producţia de la Piatra Neamţ, actorii făceau playback. Şi iată că, după câteva luni de lucru, Teatrul Metropolis a programat săptămâna trecută primele trei „repetiţii cu public”, în fapt avanpremiere, căci regizorul nu a întrerupt „şnurul” nici o singură dată pentru indicaţii.

De-ar fi să fim cinstiţi încă de la început ar trebui să spunem că mai cinstit din partea regiei ar fi fost ca spectacolul să nu se cheme „Nevestele vesele din Windsor” de W. Shakespeare, ci „Nevestele vesele din Windsor” în interpretarea liberă şi pe alocuri total independentă de textul lui Shakespeare de Alexandru Tocilescu. Asta chit că este prezentat ca „Un spectacol proaspăt şi actual, o comedie muzicală care reinventează universul lui Shakespeare”… Îl „reinventează” până la anulare. Sau până la totala confundare cu o lume contemporană puternic hiperbolizată în ce are ea mai viciat şi mai kitsch, ca să demonstreze… ceva. Că lumea actuală e viciată şi plină de kitsch…

Coerent cu sine de la prima şi până la ultima scenă – două coperţi la care voi reveni – spectacolul lui Alexandru Tocilescu este întruchiparea perfectă a unei zicale „vesele şi triste”, vorba poetului, şi anume „Operaţia a reuşit, pacientul e mort.” Ce-şi propune regia? Să vorbească despre lumea noastră… pre limba lui Shakespeare, şi nici măcar, căci limba lui Shakespeare e updatată până la totala ei confundare cu româna de mahala (mahala contemporană). Ce-şi mai propune? Să binedispună pe ritmuri muzicale moderne à la rock’n’roll, să nu care cumva să fie desuet şi să folosească din plin cam toate ingredientele care ar rezuma fără dubiu lumea începutului de secol 21. Mai exact, homosexualitate (semi-ridiculizată), adolescenţi drogaţi, interior de club de noapte cu lumina specifică şi cu paharele de coca-cola şi cockteiluri cu pai, dl Ford, îmbrăcat în salopetă de mecanic auto purtând firma „Ford” la vedere, simboluri gen new-age etc. E evident că intenţia este să ridiculizeze o lume, e evident că tot kitsch-ul de pe scenă este perfect asumat. Dar întrebarea care revine la fiecare scenă este: De ce? Şi răspunsul întârzie să se arate…

Cu alegeri motivate şi justificate scenic, universul construit de Tocilescu rămâne însă lipsit de miză sau de sens. Ceea ce rezistă este muzica lui Nicu Alifantis, bine cântată de întreaga trupă, şi interpretarea actorilor bine conduşi de regizor… Dar încotro?!

Vorbeam de cele două „coperţi” ale spectacolului. Cea de la început, frumoasă şi anunţând un fel de poezie – fie ea cât de contemporaneizată, numai să ştim de ce! – este Sonetul cântat de Nicu Alifantis simplu, la chitară. „Nu-s ochii dragei mele stropi de soare, iar roşul gurii ei nu-i de coral…” Şi în umbră, în spate, întreaga distribuţie aşteptând să primească startul surprinşi ca-ntr-un tablou de grup. Sonetul creează premisele unei justificări. „Îmi place s-o aud, deşi plăcut mai mult/ Mi-e zborul muzicilor parcă./ Eu mers de zână încă n-am văzut,/ Dar draga mea e clar că-n ţăr’nă calcă./ Şi totuşi eu o văd la fel de rară/ Cum spun şi cei ce mint când o compară.” Poezia se creează din iluzie, din auto-iluzie, iar lumea noastră – deopotrivă cu-a lui Shakespeare – nu-i tocmai Dulcineea, desigur, dar regia… întoarce puţin foaia şi nu merge pe ideea sonetului aşa cum te-ai aştepta. Adică lumea noastră, draga „ce-n tăr’nă calcă” – evident – nu e deloc „la fel de rară cum spun şi cei ce mint…” Rămâne doar „ţăr’na”. Şi pornind pe această idee întreaga poveste a lui Shakespeare capătă nuanţe telenovelistico-mondene, cu accente de reality-show gen „Trădaţi în dragoste”. Totul pe muzică, o muzică frumoasă şi – repet – bine interpretată. Istorioara celor două neveste – dna Page şi dna Ford – care descoperă că acelaşi sir Falstaff le-a trimis aceeaşi scrisoare de amor şi care, din orgoliu de femei rănite, hotărăsc să se răzbune, părăseşte total universul lui Shakespeare. Şi asta n-ar fi rău, căci, vorba lui Kott, „e contemporanul nostru”, dar dacă e contemporan, de ce să-l mai contemporaneizăm?! Pe acest schelet de poveste bagheta regizorului intervine din plin şi transformă personajele lui Shakespeare până nu le mai recunoşti, dar o recunoşti în schimb pe Tina Turner… în interpretarea Adrianei Trandafir, mai recunoşti un românaş de-al nostru emigrant în ţara marelui Will etc. pe ideea „nimic nu se pierde, totul se transformă”. Iar la final, cea de-a doua „copertă”, Nicu Alifantis şi întreaga trupă cântând un fel de anti-odă pentru Falstaff, ce s-ar traduce liber „păcătoşii şmecheri râd de păcatele păcătosului păcălit”…

Timp de trei ore şi un sfert comedia lumii noastre se înfăţişează fără vreo surpriză privirii spectatorului, căci din momentul în care ai prins mecanismul nimic nu te mai surprinde. Rămân, ca momente frumose şi comice în sine, independente de Shakespeare, cele în care George Ivaşcu îl interpretează pe dl Brook, purtând sombrero, şi multe dintre cântecele din spectacol, dar, din nou, luate în sine. Cât despre interpretare, e greu să găseşti cusururi, de la Crina Mureşan la George Ivaşcu şi de la Mariana Dănescu la Ion Grosu sau Lucian Iancu şi în general e valabil pentru întreaga trupă. Tuşele groase, kitschul, nepotrivirile, „jocul” la public, toate sunt asumate, toate sunt o caricatură a lor însele, dar, ca şi în alte cazuri, în „Casa Zoicăi” mai recent sau în vechea şi controversata „Scrisoare pierdută”, regia alunecă în propria plasă şi kitschul înghite autoironia.

Totuşi, pe drumul aproape virgin al musicalului în România, spectacolul de la Metropolis – prea aglomerat pentru o scenă atât de mică – are meritul că e bine cântat şi scuza că nu suntem pe Broadway.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.