La Sala Studio a Teatrului de Comedie se întâlnesc, în spectacolul „Domnişoara Iulia” de Strindberg, regizat de Liviu Lucaci, trei energii care izbutesc să comunice palpabil şi să creeze un univers. Lumea lui Strindberg, crescută din ţinuturile întunecate ale fiinţei umane, aşa cum îi şade bine unei drame moderne, prinde viaţă într-un decor desprins dintr-o pictură flamandă.
Iată rama în care se desfăşoară energiile personajelor, pe care piesa în sine mai mult le învăluie decât le dezvăluie, cu ajutorii interpretării propuse de regizor. Un spectacol dintre acelea după care tânjea în anii 1990 regretatul critic Dumitru Solomon: un spectacol cu destine omeneşti.
Interesul lui Strindberg pentru ocult şi alchimie se vădeşte în conţinutul unui text care pune în lumină forţa implacabilă a iraţionalului. Iată personajul principal din „Domnişoara Iulia”. Fiica domnului conte, valetul Jean şi Kristin bucătăreasa sunt făpturile cu care iraţionalul alege să se joace în Noaptea de Sânziene, în bucătăria palatului. Femeia cu sânge albastru se lasă condusă de poftele trupului, tânărul Jean cedează şi el dorinţei, iar Kristin rămâne să întruchipeze rigid o morală care nu face faţă momentului. Nimic nou, nimic spectaculos, aşadar. O Madame Bovary, un fel de Julien Sorel şi o anonimă devin, la Strindberg forţele pasive ale unui agent care le manevrează.
Regizorul respectă o anume ambiguitate şi stranietatea de necontestat şi dificil de interpretat a universului închipuit de dramaturg. Nu ne propune clarificări, nu ne spune, prin spectacolul său, ce să credem. Are meritul de a nu limita nici personajele în sine, nici posibilităţile de a le privi. Ceea ce în teatru este esenţial. Lupa freudiană prin care dramaturgul îşi priveşte personajele, punându-le să se confrunte cu dorinţa nepermisă de reguli, fie ele religioase, sociale sau de altă natură, se vede în acest spectacol în nuanţe fine, deoarece regizorul nu cade în capcanele superficialităţii, iar actorii ţin ritmul, fără să apeleze la artificii, interpretând nuanţat partituri dintre cele mai grele.
De altfel, Liviu Lucaci a mizat în principal pe actori. A riscat şi a câştigat. A pus în scenă o actriţă experimentată, Delia Nartea, alături de tineri care tocmai au terminat facultatea, Şerban Gomoi şi Andreea Bârsan. Ca spectator, nu poţi opera cu categorii limitative şi nu poţi spune că unul este un actor lucid şi celălalt întruchipează genul intuitiv. Jocul lor este intens, are nivel. Umple un spaţiu, creează un conţinut şi îi dă o formă. Delia Nartea construieşte o domnişoară Iulia pe de o parte îndărătnică şi pătimaşă, iar pe de altă parte vulnerabilă, slabă şi neputincioasă, alcătuind o făptură. Andreea Bârsan îşi scoate la lumină umorul din dotare şi se fereşte de interpretarea groasă, construindu-şi un personaj delicat şi o prezenţă consistentă şi verosimilă. Şerban Gomoi se impune uşor, cu siguranţa unui actor cu experienţă, fără să falseze în nici unul dintre registrele prin care trece. Este, pe rând, valet cu potenţial de cuceritor, dornic să parvină, îndrăgostit cu sângele înfierbântat, întruchipare a virilităţii dispreţuitoare, moralist pătimaş şi aşa mai departe…
Nobila, bucătăreasa şi valetul pe care i-am văzut pe scena de la Comedie aduc în scenă toate tenebrele, poetice şi dramatice, care bântuie scrierile lui Strindberg. Dar n-o fac strident, ci cu naturaleţe şi indulgent, cunoscând măsura şi stăpânind cu discreţie emoţia fără de care nu se poate, cum se spune.
Print