Numai iubirea într-o noapte furtunoasă…

E drept, suntem în „An Caragiale” şi avem parte de o sumedenie de montări ale pieselor sale. Cinic, caustic, sceptic, dar şi neliniştit sau sentimental, de la geniu până la măscărici, de la zeu tutelar şi istoric al secolului XIX, până la caricatură a românismului, reacţionar, canalie sau nepatriot, Caragiale a adunat, poate, cel mai larg spectru de calificative din partea colegilor şi prietenilor, a ziariştilor şi comentatorilor, dar şi a simplilor săi concetăţeni. Să fi venit Caragiale prea devreme? – se întreabă scriitorul Dan C. Mihăilescu într-un CUVÂNT ÎNAINTE la volumul-antologie “Despre lume, artă şi neamul românesc” – Ca un Aristofan imaginat înainte de Eschil! Tot ce se poate. După o sută de ani de la moartea dramaturgului, societatea românească încă pare să se adune, să încerce a depăşi perpetua perioadă de tranziţie în care se zbate de veacuri, iar poporul român să îşi desprindă acea pecete a neisprăvitului pe care i-o aplica (tot cam atunci) sociologul Dumitru Drăghicescu.

Aceeaşi cale a variilor şi numeroaselor calificative-etichetă urmează şi spectacolele mai vechi sau mai noi cu piese de Caragiale, spectacole a căror frecvenţă a crescut însă vertiginos încă din 2010. Probabil că unele concluzii referitoare la receptarea sa de către contemporani (creatori şi public deopotrivă) şi la eventualele noi înţelesuri descoperite se vor putea elabora mai către finele Anului, atunci când avalanşa motărilor se va mai fi ostoit. Dar până atunci, cel mai recent produs vine de săptămâna trecută, din Bucureşti, unde Teatrul Nottara îşi continuă seria premierelor cu „O noapte furtunoasă” în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.

Doar cu un an mai tânăr decât Caragiale pe când scria această primă “mare” comedie, Mâzgăreanu este deja un nume des întâlnit pe afişe. Spectacole montate în timpul facultăţii i-au fost preluate de teatrele profesioniste, anul trecut a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru Debut, iar în prezent, la Bucureşti, i se joacă nu mai puţin de şase producţii: “O noapte furtunoasă” şi “True West” la Nottara, “Purificare” la Naţional, “Pentru că pot” la Odeon, mai vechii “Funcţionari” la Metropolis şi mai noua “Cabina artistelor” la ArCuB, cifră cu greu egalată de un vreun alt regizor. Dar nu este acum momentul statisticilor…

După premiera “Nopţii furtunoase” din 1879, lui Caragiale i s-a imputat (ca şi marelui său predecesor, Molière, cu două secole mai înainte)… tot ce i se putea imputa la vremea sa. Glumele uşoare, în care criticii vremii n-au văzut decât trivialitate şi imoralităţi, dar şi reacţia pozitivă a publicului faţă de unele părţi mai îndrăzneţe, cărora colegul Slavici  de la ziarul “Timpul” le recomanda chiar ştergerea. Toate acestea în condiţiile în care se pierduse o primă variantă a piesei, cea cu incendiul la cherestegerie, dar şi cu replicile sale ceva mai “tari”.

Ca urmare, pare inevitabil ca peste încă aproape un alt secol şi jumătate, regizorii care se încumetă la punerea în scenă a comediei să aibă parte de tratamente similare. Mult comentate au fost exegeze ale lui Alexandru Dabija (la Iaşi) şi Mircea Cornişteanu (la Craiova), una adăpostindu-se în acel tip de mahala grobiană pe care o imaginase în felul său şi Lucian Pintilie (în “D’ale carnavalului” şi apoi în “De ce trag clopotele, Mitică?), cealaltă adusă la zi, în contemporaneitatea locală, populată de dramele sale mondene expuse în tabloide. La rândul său, Alexandru Mâzgăreanu propune o variantă în care elementele moderne se combină cu cele clasice, însă într-o desfăşurare asemănătoare unei telenovele, pigmentată pe alocuri de mijloace împrumutate din filmele horror. Să fie o intenţie de parodie? Sau doar o încercare de accentuare a poveştii adulterine în detrimentul celorlate conţinuturi ale textului – buimăceala politică şi demagogia jurnalistică -, precum şi a valorii sale de document. Mult comentatul articol al publicistului Rică Venturiano, apoi scurtul, dar vajnicul său discurs social-politic, sau feluritele atitudini legate de garda civică a vremii, cu tot ceea ce reprezenta ea, se estompează undeva, în spatele tuşelor groase în care sunt pictate personajele şi spaţiul ce le găzduieşte evoluţia.

La Nottara, se intră în “atmosferă” încă din micul foaier al Sălii “George Constantin”, unde într-un posibil exterior al casei Jupânului Dumitrache, lenjeria stă întinsă pe frânghie la uscat, cât să dai cu capul de ciorapii negri de damă, iar sugestiile unui şantier sunt vizibile pe alocuri, căci (nu-i aşa?) casa-i în meremet. Decorul lui Ştefan Caragiu se continuă cu o alee către interior, spre odaia principală – toate din lemn, căci, deh, jupânul e cherestigiu. Ca piesă centrală – un pat conjugal, acoperit însă cu folie protectoare, cât să nu îl maculeze praful inerent lucrărilor, străjuit pe pereţi de varii reproduceri cu odalisce. Într-o laterală, un closet de serviciu, viitor spaţiu de desfăşurare a unor scene importante.

Câteva personaje se perindă succesiv, ca în genericul unui nou episod de serial, parţial pre-definindu-se. Calfa Spiridon (Şerban Gomoi) are o figură hăituită, e îmbrăcat în hainele vechi ale jupânului şi strânge la piept un casetofon, probabil comoara sa cea mai preţioasă. Pe ritmurile de jazz languros emise de aparat, îşi face apariţia Veta-diva (Crenguţa Hariton), într-o atitudine ambetată, protejată de ochelarii de soare aferenţi şi un boa alb, aruncat neglijent pe umeri. Figurată ca o Mae West, zice-se model pentru forma sticlei de Coca-Cola, Veta va inspira fanteziile sexuale ale onanistului Spiridon, care o dezbracă din priviri, dar alege calea auto-satisfacerii, stimulat nu de inexistentele site-uri porno, ci de un tablou cu zoom pe un pubis feminin, pus bine la păstrare în spatele ţevii de closet. De fapt, consoarta lui Jupân Dumitrache se va dovedi muza tuturor bărbaţilor casei, fie ei jupâni, tejghetari sau calfe, dar şi a amicilor politici, precum Nae Ipingescu, sau a unui vizitator ocazional, ca Rică Venturiano.

Seria personajelor continuă cu tejghetarul Chiriac (Dan Bordeianu), imaginat ca şef de şantier (ca inginer bunioară), manevrând – plin de sine şi pătruns de importanţa funcţiei şi a încrederii acordate – planurile de renovare a casei. Toate elementele adjuvante sunt la locul lor: casca galbenă de protecţie pe cap, cămaşa în carouri americane, legătura şic la gât şi, cireaşa de pe tort: o teslă la brâu, ciocanul perfect. În fine, lunga şi cam poticnita expoziţiune care va urma ni-i va aduce pe scenă, în dialog, pe Jupân Dumitrache (Gabriel Răuţă), tot în ţinută de şantier, aprig, nervos, cu scăpări controlate de voce, bolnav de gelozie şi suspiciune, bănuitor a zări bagabonţi la tot pasul, şi pe amicul Nae Ipingescu (Alexandru Mike Gheorghiu), molfăind încontinuu mâncare, auto-suficient, lipsit de energii sau iniţiative, trezindu-se puţin doar la vederea nurilor Vetei.

Sora Ziţa (Raluca Vermeşan) este o Lady Gaga de mahala, pe a cărei rochie neagră de lame se aglomerează toate culorile şi accesoriile vestimentare curajoase, ciclamen, turcoaz, o etolă crem şi un boa purpuriu, ba chiar şi un şorţ. La varianta – pe atunci nouă – a unei Ziţe supraponderale şi, mai mult, de vârsta a doua, apelase în urmă cu vreo zece ani şi Mihai Măniuţiu la Teatrul Odeon, prin distribuirea Dorinei Lazăr. Acum, însă, personajul devine bulimic, citeşte biletul de amor ronţăind un castravecior (murat) şi un copan (de pui), şi plângând mocnit întru distrugerea machiajului. La rândul său, Veta îşi tratează depresia cu alcool, şi doar Valiumul îi mai lipseşte.

Pornind de la aceste premise de definire a caracterelor, cărora le acordă o atenţie exagerată în ceea ce priveşte aparenţele şi detaliile vestimentare (costumele: Alexandra Boerescu), tânărul regizor îşi face curaj să se ia la trântă cu la fel de tânărul (din acea vreme) autor. Doar că în demersul său extrem de grijuliu cu mijloacele exterioare de expresie, înghesuind în personaje toate clişeele presupus solicitate de audienţă, Mâzgăreanu a mai pierdut din esenţele lui Caragiale şi, implicit, din propriul concept regizoral. În consecinţă, nici actorii nu încearcă a pătrunde mai mult în construcţia rolului, ci îi urmează viziunea şi rămân la stadiul de telenovelă impus, asumându­-şi cu înţelegere şi umor personajele, în mod egal.

Nu pot trece însă neremarcate câteva inovaţii (mai mult sau mai puţin justificate regizoral) în  interpretarea textului. Cea mai importantă pare a fi distribuirea lui Ion Haiduc în rolul tânărului june publicist, poet răvăşit, Rică Venturiano, al cărui buchet de 25 de roze se multiplică binişor prin această alegere, prilej pentru şarjarea tuturor replicilor referitoare la sintagma cu pricina. Aşteptat mai ceva ca Tartuffe al lui Molière, personajul este construit tot dinspre exterior: jobenul devine pălărie la modă, eşarfa de artist nu poate lipsi, cămaşa îi este transparentă, iar râvnita decoraţie din piept este înlocuită cu ecusonul de presă corporatistă, căci Ordinul se află spânzurat mai jos, de un lanţ gros, atârnând din buzunarul pantalonilor sub forma unei jartiere roz. Ca un armăsar de presă scrisă ce este, eroul nu se dă în lături de la un act sexual grăbit în closet cu Veta, la fel de generoasă cu favorurile oferite, ca şi cu palmele pe care le împarte bărbaţilor din viaţa ei. Dar dacă amorul dezlănţuit a devenit deja un loc comun în montările piesei, scena împăcării dintre amaţii Veta şi Chiriac aduce noutatea întâmplării sale loc post-coitum, pentru ca femeia să îşi cânte apoi satisfacţia la microfon, ca-ntr-o repriză de karaoke.

Pe aceeaşi listă a inovaţiilor de citire a textului se înscrie şi deplasarea unei replici celebre într-un spaţiu adiacent, invizibil publicului: Vezi dumneata spanga asta? – se aude de undeva, din foaier… Iar dacă e să fie telenovelă cu accente horror, nici sângele nu putea lipsi din oribila tragedie, moment în care parodia atinge cota maximă. În fine, “ieşirea din scenă” a lui Spiridon este o noutate absolută. Inspirat probabil de indicaţia autorului la ultima sa replică [cam rece] şi de faptul că în scena finală nu mai apare, Mâzgăreanu îi rezervă o soartă aparte “băiatului pe procopseală” din casa lui Titircă…

În contextul special al acestui “An Caragiale” aflat încă la început, verdictele critice finale par de evitat. Cronicarul poate alege să rămână la un stadiu aparent ultra-descriptiv, dar deloc liber-schimbist, încercând a şterge (temporar) toate imaginile şi vocile asociate variilor “Nopţi furtunoase” la care a asistat, şi a-şi păstra simţul umorului (atât cât îl are). Tocmai pentru a cuprinde cât mai multe propuneri noi regizorale şi actoriceşti. Rămân, aşadar, cu certitudinea unui spectacol care va trezi multe şi variate comentarii, dar şi cu o imensă curiozitate de a le înregistra – atât pe cele ale “receptorilor specializaţi”, cât, mai ales, pe cele ale publicului spectator, mai mult sau mai puţin avizat… Şi de a vedea ce mai aduce anul.

Print

3 Comentarii

  1. marius 13/03/2012
  2. Anca Deaconu 16/03/2012
  3. Ana T 19/03/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.