După toate evenimentele petrecute săptămâna trecută, mai poate teatrul nostru să rămână același? Și dacă nu, atunci încotro o va apuca și cum va reuși să se transforme în oglinda a ceea ce s-a întâmplat de curând? A fost și continuă să fie o perioadă în care și cel mai apolitic om începe să aibă fiori pe șira spinării și, după multă abstinență, reacționează. E imposibil să rămâi indiferent, să intri la metrou, să citești mesajele de pe pancarte și să mergi liniștit acasă, fără nicio tresărire, fără nicio emoție. La fel cum e imposibil să intri zilele astea într-o sală de spectacol și să nu reevaluezi pentru câteva minute situația teatrului. Pentru cine îl mai facem și de ce?
În timp ce sute de mii de protestatari se strângeau pe străzile din România, la Teatrul Național din București avea loc „Crima din strada Lourcine”, o coincidență de cuvinte care duce cu gândul la imprevizibilul și necunoscutul care așteaptă în acest spațiu de tranziție și pe care adesea îl asociem cu un drum infinit. Acțiunea din vodevilul lui Eugène Labiche se coagulează în fanta deschisă între două realități paralele, care împărtășesc doar un singur spațiu comun: strada Lourcine. O simplă greșeală a valetului Justin răstălmăcește ordinea lucrurilor și, cu ajutorul altor coincidențe incredibile, crima din strada Lourcine este inoculată în conștiința curată a doi foști colegi de liceu abia regăsiți la o petrecere deocheată, Lenglumé și Mistingue. Se trezesc amândoi mahmuri, în același pat, iar până să termine micul dejun descoperă cu stupoare că au ucis o femeie, în miez de noapte. Spectatorul are de la bun început un statut superior. El știe ce se va întâmpla și vrea să urmărească cu aviditate disperarea unor oameni puși în situații extreme, cu povara crimei care le apasă umerii ca o piatră absolut strivitoare. Comicul se naște astfel din plăcerea de a râde de necazul altuia, permis și augmentat însă de confortul de a ști că nenorocirea nu e adevărată. Răsturnările de situație se rostogolesc una după alta, panica celor doi amici atinge cote cu adevărat criminale, mai că s-ar ucide unul pe altul doar să se elibereze din chingile vinovăției, Norine devine din ce în ce mai intrigată de comportamentul lui Lenglumé, iar Potard profită de situația fără precedent și șantajează tot pe baza unor coincidențe ieșite din comun. Textul lui Labiche e un vodevil de succes, îndeajuns de comic numai prin scriitură, de la care ai putea ieși cu lacrimi în ochi, de râs.
Pentru „Crima din strada Lourcine”, regizorul Felix Alexa realizează o montare modernă, cu ajutorul scenografiei create de Andrada Chiriac. Un pat supradimensionat se întrezărește odată ce o mini-cortină este trasă într-o parte și-n alta, trimițând cu gândul la un alt pat de dimensiuni uriașe, cel din „Revizorul” montat de același regizor, tot la Teatrul Național București. Astfel, se repetă acest simbol încărcat cu perne mari și moi, spațiul confortului, al visului și al nopții, în perimetrul căruia ordinea lucrurilor pare a fi aceeași din ziua trecută. Lenglumé și Mistingue se trezesc și alunecă, la propriu, pe o pantă multifuncțională, așa cum se va dovedi pe parcursul spectacolului. Decorul Andradei Chiriac creează o atmosferă vie, în culori aprinse, potențate de light design, cu multe linii care se suprapun tocmai pentru a sugera acest sentiment de realitate paralelă în care par să se fi trezit Lenglumé și Mistingue. Dacă scenografia mizează pe modern și pune accent pe detalii, viziunea regizorală se scindează între dorința de a fi actual, în acord cu zilele noastre, și cea de a captiva publicul prin jocul răsturnărilor de situație, din care lipsește însă o matematică a comicului.
Marius Manole e plin de vervă și debordează de energie ca în mai toate rolurile sale, inundă scena cu prezența sa și câștigă zâmbetul spectatorilor. De la Istvan Teglas reținem mișcarea fluidă în scenă și silueta lui longilină, reușind să creeze împreună cu Marius Manole un cuplu comic care îi angrenează prin energia lor și pe ceilalți. Raluca Aprodu creează o Norine lucidă, puțin superficială și prețioasă, cât să cadă, totuși, în capcana haosului. Însă în ecuația finală ea e cea care încurcă ițele, citind știrea cu pricina din ziar, și tot ea le dezleagă, găsind nota de plată revelatoare, care explică indiciile compromițătoare. Potard (Mihai Calotă) și Justin (Victor Țăpeanu) completează delirul matinal, în aceeași notă de artificialitate, de parcă toți s-ar fi trezit puși pe șotii.
Muzica, însă, te trezește complet la realitate. Ritmurile rock, cântatul peste versuri, dansul – toate ca gesturi triumfătoare că misterul a fost deslușit – te lasă puțin perplex, poate nu din cauza existenței lor, ci din cauza alegerilor. Decorul și costumele moderne, bălăceala în acvariul cu pești, muzica rock sunt elemente la modă când vine vorba despre aducerea în contemporaneitate a textelor clasice, metode pe care le practică cu succes mulți regizori. Însă în „Crima din strada Lourcine” elementele diversificate parcă nu se leagă, nu se omogenizează, mai ales pe fondul acelei interpretări ușor artificiale. Iar în ceea ce privește situațiile comice, lipsește tocmai acel sincron fin care să te facă să izbucnești în râs.
La final, îți fuge gândul la alte străzi înțesate de oameni, pe care cu greu ți le alungi pentru două ore din cap. Rămâne sentimentul că avem nevoie de spectacole mai puternice, mai coerente, mai îndrăznețe și nu neapărat mai grandioase sau mai prețioase.
Teatrul Național București
„Crima din strada Lourcine” de Eugène Labiche
Traducerea: Violeta Popa
Versiunea scenică: Felix Alexa
Regia: Felix Alexa
Scenografia: Andrada Chiriac
Ilustrația muzicală și lighting design: Felix Alexa
Distribuția:
Marius Manole: Lenglumé
Istvan Teglas: Mistingue
Raluca Aprodu: Norine
Mihai Calotă: Potard
Victor Țăpeanu: Justin
Print
In tragicul cotidian al evenimentelor de protest din acest inceput de an la Bucuresti si in intreaga tara, te intrebi daca a ramane lucid in fata unei clase politice greu de definit, nu este doar o pretentie de megalomanie.Pentru toti acei oameni care mai au sange de roman in vene, si care in Decembrie au votat resemnati ,intr-o Romanie care dupa 27 de ani spera sa se mai poata schimba ceva din garda politica,cred ca raspunsul avut in acest inceput de februarie a fost cumplit.De aceea cu mic cu mare,cu tanar cu batran,muncitor sau intelectual ,oamenii s-au simtit tradati si inselati in mod subdol. Si iata ca visul si dorinta lor de schimbare spre viitor s-au evaporat.
Ne intrebam daca mai are sens a face teatru si pentru cine,adica omul trage sa moara si noi vorbim de nunta?Raspunsul il da in mod involuntar regizorul Felix Alexa cu ultima sa punere in scena-Crima din Strada Lourcine la TNB ,dar si alte spectacole care cu ani in urma ne fac sa reflectam acum, daca nu totul a fost scris deja cu 100 de ani inainte.Revizorul lui Gogol stia bine ca fantomele dau si iau mita noaptea pe intuneric ,si tot ei fug de adevar ca dracul de tamaie.
Iar interpretarea magistrala a dramei lui Raskolnikov de catre Marius Manole, in Crima si Pedeapsa ne demonstreaza ca traim si actionam uneori deasupra unei legi morale.Raskolnikov indeplineste o crima cu idea de a elibera omenirea de parazitii camatari,in fata carora nu are dubii ca atitutidea sa de asasin va imbunatati omenirea.Adevarul lui Dumnezeu si legea oamenilor sunt doua teme in contrast puternic ,atat de frecvent tratate in teatru si de toate generatiile.
Ne ramane doar sa vedem Crima din Strada Lourcine si sa descoperim noi aspecte a ceea ce vedem astazi in Romania,poate,poate……
Arta si revolta vor disparea de pe Pamant numai cu ultimul ei muritor!De aceea luarea de pozitie a oamenilor este de admirat !
Mi se confirma dificultatea de a pune in scena comedie pura, nealterata de vulgaritate, cinism politic, grotesc . Crima din Strada Lourcine de pe scena Nationalului bucurestean ar avea aparent toate premisele pentru rasul sanatos, energizant – un autor de succes Eugen Labiche , actori consacrati , scenografia Andradei Chiriac, regia lui Felix Alexa.
Dupa o petrecere de liceu, doi foști colegi se trezesc impreuna in casa unuia dintre ei, in prezenta sotiei si a servitorului. Inca mahmuri, incep sa creada citind un ziar si observandu-si hainele si comportamentul ca in noapte au ucis o femeie in str.Lourcine si au parasit locul crimei. Incercand sa isi acopere vina si remuscarile sunt cuprinsi de infantile porniri criminale unul impotriva altuia si amandoi impotriva celor din jur. Disperarea lor este fortata, neverosimil interpretata, iar finalul in care isi dau seama ca a fost o farsa(citisera un ziar vechi) incongruent cu agitatia personajelor.
Dupa multe piese creionate in culori neutre, in joc alb negru, cu umbre si penumbre, explozia de culori si linii a decorului scenografei Andrada Chiriac bucura privirea . Gagurile butaforesti ne poarta cu gandul la filmele comice antebelice. Marius Manole tasneste spre spectatori, palpita, se consuma,arde, dar nu e de ajuns. Istvan Teglas se prelinge ca o umbra in urma prietenului din liceu, fluid si versatil. Intre ei, valetul Justin, acid si cinic, interpretat de tanarul Victor Tapeanu puncteaza momentele cheie ale actiunii, fiind un antidot al plictiselii ce pare a se instaura chiar intr-o piesa ce tine cu putin peste o ora. Mihai Calota se achita corect de un rol secundar, in timp ce unica prezenta feminina Raluca Aprodu in rolul sotiei e glaciala,seaca, lipsita de subtilitati, asa cum, din pacate este intreaga atmosfera a piesei.
Vodevilul lui Labiche include tehnic elementele comediei de succes-farsa, incurcatura, tehnica bulgarelui de zapada, comicul de limbaj. Si totusi, razi, putin sau mai degraba zambesti pe alocuri. Muzica zgomotoasa te face sa tresari, nu isi are rostul, nu reuseste nici macar sa dinamizeze povestea , mai mult, o intrerupe si ii ingreuneaza reluarea firului epic.
Cum sa mai indreptam moravurile daca rasul este o asa floare rara?
Alina Maer , Ploiesti