Nu, Yorick a fost ocupat până peste cap şi n-a mers la premiera de la Teatrul de Revistă „C. Tănase”, care, o spun fără să mă codesc, nu prea intră în raza sa de preocupare. Cum sunt un admirator etern al dramaturgului vostru naţional, pişicherul acela despre ale căror piese se spune tot timpul şi peste tot, în toate gazetele, că sunt „mai actuale decât oricând”, am dorit să mă informez şi, tot scotocind Internetul, am  dat de „Umor de calitate” (http://ileanalucaciu.blogspot.com), un text ce nu are decât cuvinte de laudă pentru un musical nou, foarte reuşit, crede autoarea.

Aşadar, am citit curios să-mi fac o idee despre cum stă treaba cu montarea acestei variaţiuni pe tema „O noapte furtunoasă”. Numai că aşteptările mi-au mfost înşelate – nici nu contează pentru a câta oară – căci textul nu ne dă nimic. E ca un spaţiu alb şi trist care aşteaptă să fie umplut, adică adus la viaţă. După o viaţă petrecută în breasla ziariştilor, după ani întregi petrecuţi prin sălile de teatru, autoarea nu merge dincolo de suprafaţa cea mai la îndemână a spectacolului. Cel puţin, nu în această cronică, în care nu există argumente pur şi simplu, căci truismele nu sunt argumente (ceea ce învaţă şi copiii la şcoală). Nu poţi sugera şi cu atât mai puţin demonstra că un spectacol e bun, interesant, demn de atenţie etc. dacă operezi cu argumente de genul „Musicalul este un gen dificil care presupune cunoaşterea unor caracteristici fără de care nu poate funcţiona: scenariu, muzică, regie şi interpretare.” Serios! Nici că ne-ar fi trecut prin cap aşa ceva! Răutăcios cum vă închipuiţi că sunt, şi nu numai din cauza vârstei, nu pot să nu mă întreb sincer din cale-afară oare ce gen nu prespune cunoaşterea acestor “caracteristici fără de care nu poate funcţiona: scenariu, muzică, regie şi interpretare”? Sunt absolut nedumerit, mă tem că am rămas de căruţă. Chiar nu ştiu ce gen nu presupune asemenea… “caracteristici”. Sau: “Este demn de toată admiraţia modul în care cei doi maeştrii ai musicalului s-au apropiat de Caragiale, folosindu-l cu respect faţă de scrierea sa pentru a sublinia cât de actual rămâne şi astăzi.” Departe de Yorick gândul de a contesta opinia autoarei, numai că nu pricepem din ce motive este demnă apropierea celor doi artişti de Caragiale, care, previzibil, “este mai actual ca oricând, lucru pavlovian de nenumărate ori în text. Doar nu vă trece prin cap că se osteneşte cineva să explice, măcar grosso modo, de ce ar fi aşa! Doamne fereşte! Doar ştie şi ultimul ignorant!

Cum nu sunt deloc “în clar” cu un spectacol care mi-a stârnit vag curiozitatea,  citesc mai departe, căci speranţa moarte ultima. Mi se spune că regizorul Cezar Ghioca dă dovadă de abilitate, dar lipseşte – ghici ciupercă ce-i? – “de ce”-ul. Nu mă lămuresc, dar nici nu renunţ. Mai aflu tam-nesam că balerinii coboară în sală şi încă o constatare, care era musai să fie exprimată în cronică: ”În baletul întinerit al teatrului, mobil în expresie, regizorul evidenţiază soliştii (Vali Roşca, Antoaneta Paraschiv, Raluca Stefănescu) care creionează schiţe de personaje participante la acţiune.” Chiar aşa, doamnelor şi domnilor?! Regizorul evidenţiază soliştii?! Câtă ingeniozitate! Parol, ţaţo, să mă-ngropi, vorba Ziţei!

Aşadar, o scurtez, să nu vă plictisesc prea tare: musicalul e un gen special (spre deosebire de altele? întreb), Caragiale este mai actual ca oricând, umorul e de bună calitate, regizorul e bun, scoate în evidenţă soliştii, actorii sunt buni, spectacolul e  bun, “o satiră complexă” care ne face “ o infuzie de bună dispoziţie”! Să am pardon!

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print